O să dureze ceva până mă regăsesc. Şi trebuie să sap adânc. O casă pustie şi tăcerea aşezată peste toate ca praful pe lucrurile vechi ajută. E mai bine fără oameni în jur, lângă care să storci rânjete chinuite.

Prejudecăţi

Discriminarea se învaţă naiba ştie unde.Cu nu mai mult de jumătate de oră în urmă, intră în birou un domn. Bine îmbrăcat, discret parfumat, cu o servietă plină de acte. Reproduc aproape exact convorbirea, cât e proaspătă.
-Bună ziua.
-Bună ziua, îi răspund pe cel mai politicos şi profesional ton cu putinţă. (mă cam strânge cămaşa la gât puţin, deci e posibil să par înţepat).
-Mă numesc X, am vorbit cu domnul avocat mai devreme, şi m-a rugat să
aduc unele documente lipsă la un dosar.
-Luaţi loc, vă rog , şi îi arăt scaunul gol de lângă birou. Caut imediat dosarul în arhivă, şi completăm tot cu xerocopii.
-Ştiţi, domnul avocat a spus să le depun la secretariat…Ezită să-şi continue fraza. Eu nu pricep deloc unde bate.Continui:
-Numai 2 minute vă rog, arhiva e mare şi avem multe fişete.
-Dar secretariatul…?
Zâmbesc. A crezut că nu nimerise bine.
-Aici e şi secretariat şi arhivă.
Uşurat, îmi mărturiseşte conspirativ:
-Păi credeam că la secretariat găsesc o femeie.

Revenind, e reconfortant să fac în sfârşit ce ştiu. Şi ce îmi place. E fain, şi aproape că am refuzat să-mi iau pauza de prânz.Pot bea o cafea şi în timp ce lucrez.

to do list

Nu vezi niciodată ochii care te privesc din umbră
eşti prea ocupat să-ţi îndeşi mâinile în buzunare
şi să traversezi pe roşu, înjuri spurcat, e timpul
să scuipi pe trotuar, nu se uită nimeni, şi ei fac
la fel, ridici gulerul gecii, parcă ţi-e frig, ştii
că eşti aproape gol pe dinăuntru, un gol nesfârşit
în culori sumbre, înghiţi cu poftă un aparat foto
digital, o să iasă o minunăţie de fotografie, ce mai
artă să-ţi fotografiezi goliciunea în tonuri de sepia
încadrată de coaste, îţi spui toate astea când treci
pe lângă ochii sclipind în bezna din gang, ochi fără
chip, fără nume, te hăituiesc, te scuipă, te întreabă
de sănătate în cele mai nepotrivite momente, când
dormi, îţi pătrund prin ureche, se lăfăie nepăsători
prin vis, la duş curge acum o ploaie de cristaline
mănâncă, să ai poftă, ai pus pe masă încă un tacâm
poate se aşează puţin şi ochii ăia frumos coloraţi.

4, 3, 2

Nu realizez încă dacă e rău sau bine când o iei de la zero. Am o pereche de papuci, o cană de cafea şi un halat de baie. O scrumieră. O groază de cărţi. Nu le împrăştii, ci le aşez în ordine. Aş spune la locul lor, dar locul lor nu e aici. Nici al meu, nu-mi place să văd Assesoftu’ când mânânc.Nu-mi place îmbulzeala de dimineaţă de la metrou, nu-mi place graba oamenilor pe care parcă i-a anunţat cineva că li s-a scurtat viaţa la jumătate. Nu-mi place nici că devin mizantrop.
În altă ordine de idei, da! pentru portughezi. Până şi pe mine m-a molipsit cu un zâmbet piesa asta. Azi scriu. Mult, până cad sub masă.

Later edit: Am ascultat piesa a 16-a oară. Şi zâmbesc serios. Dacă eram femeie dădeam vina pe s.p.m. Dar e atât de frumoasă că văd puţin în ceaţă. Şi am şters ceva din colţul ochiului drept.

Jurnal de Bucureşti

Am un morman de haine. Cu care nu ştiu ce să fac. Şi multe, prea multe gânduri, stări şi nelinişti. Mă întorc în oraşul în care nu am pe nimeni apropiat, în apartamentul mult prea mare pentru un om singur. Ştiu că de la geam văd calea Moşilor veşnic aglomerată, şi ştiu că are să mă apese o tăcere grea când fumez pe balcon.Atât. Între străini cu priviri reci, între tramvaie gălăgioase şi metroul aglomerat, îmi pare că sunt într-un film derulat pe fast forward. Şi ştiu că-mi va lipsi „acasă” pentru prima dată.” M-am făcut om mare, mamă” îmi răsună în cap, şi ştiu că mă duc înspre întuneric. Zâmbetele mi le las „în provincie”. Îmi rămâne locul ăsta, numai al meu, cu care să astup nopţile lungi.

Ar fi fost un drum prea lung

Mi-a spus hai să fim copii, hai să ne aruncăm
hainele pe marginea patului, e prea cald în casă
radet-ul s-a grăbit puţin cu agentul termic, era
mai frumos când era frig, te cuprindeam cu braţele
îţi simţeam sânii striviţi de pieptul meu, unghiile
tale scriau poeme pe carnea mea, respiram greu,
ne grăbeam să creştem, aşteptam să deschizi gura
şi să îmi spui hai să fim oameni mari, să ne îmbrăcăm
aşezându-ne pe podea şi să vorbim despre ce va fi
nu putem schimba nimic, ţi-am spus în timp ce te
sărutam, nu putem schimba nimic din ce s-a întâmplat
oamenii vin şi pleacă, rareori se uită înapoi,
uitatul ăsta înapoi e un proces care răneşte irişii
suntem oameni, avem ochi prea frumoşi să-i însângerăm
cu trecut, fiecare îşi îngrijeşte gunoaiele din suflet
cum ştie mai bine, hai să îmbătrânim deodată, parcă aşa
ar fi corect, stând unul lângă altul, cu tâmplele
albite, în tăcere, dorindu-ne să mai fim copii
cu hainele aruncate pe marginea patului.

11:54 a.m.

Piesa de azi. Pentru că e Mircea Baniciu. Şi pentru că oamenii nu sunt ca urmele de cretă de pe tabla din generală. Bureţii nu îi şterg uşor.

Când pleci

Ne e frică parcă să ne spunem lucruri
Ne temem de viaţă ca de un război
Ai uitat adesea sa râzi, să te bucuri
de circul acesta născut între noi
Eu te văd adesea, în vise, e drept
tu mă vezi puţin, şi atunci pe fugă
Vreme e destulă, pot să mai aştept
vreo trei anotimpuri, stând pe-o buturugă.
carnea noastră poartă urme glorioase
încrustate-adânc, urme ca de boală
chipul tău îmi stă desenat pe oase
şi parcă te-aş vrea veşnică şi goală.
Mi se pare totuşi că vorbesc prostii
Creierul puhav îmi cam joacă feste
Mai privesc prin geamuri, ştiu că n-ai să vii
Terminăm abrupt această poveste.
Fiecare-şi cară trupul ca pe coasă
Buzele albite ştiu că n-or mai râde
Nu-i un loc curat să-l numim acasă
Iadul plin de moarte şi de chipuri hâde.

Pământ viu

Deocamdată, suntem doar pământ
reavăn, presărat în lume
e toamnă şi-i frig, renunţăm la cutume
îmbrăţisându-ne păgân şi sfânt
ascunde-mă, împrăştie-mă-n vânt.

Astefel te voi găsi, la fiece furtună
şi-am să stau în chip de praf la tine-n păr
pe piept, pe mâini, pe coapse şi pe umăr
O zi, două, o săptămână sau o lună
când plouă, când fulgeră sau tună

Or să ni se pară zorile lungi
când ne-om trezi abia pe la unu jumătate
unul lângă altul, dezgoliţi
mi-e destul, numai tu şi-mi ajungi.

Un fel de-a mai lungi

E vremea distanţelor. Şi a cuvintelor mânjite cu gheaţă, acolo unde ardea focul odată. Oamenii se fac mici, atât de mici încât te miri cum i-ai putea lua în braţe. Şi gustul ăla metalic de dimineaţă, pe care credeai că l-ai uitat, ţi se face prieten bun, când în cameră, jur împrejur, ţi-auzi doar ecoul.Nu e nici cald, nici frig, e o stare ca un purgatoriu, şi aştepţi să vezi unde vor hotărî zeii să te trimită. Oamenii sunt atât de mici că te îneci cu ei, în timp ce le mesteci inimile crude, încă bătând.
Ai vrea să ţipi, abia după ce ai amuţit, vrei să mergi abia după ce ţi-au fost retezate picioarele, e un vals al nervilor în care vă învâriţi ameţitor, apoi vă rezemaţi spatele pe podeaua sălii de dans. Nimic nu stă între voi, şi totuşi parcă mâinile refuză cu îndârjire să se apropie una de alta. Se prea poate ca mâine să fie o nouă seară de bal, în care măştile să cadă, şi să dansaţi aşa cum nu aţi mai dansat vreodată.