peron-281

Şi ea ce face, e pe somnifere de atâta vreme?

A. către mine

Somnul greu, somnul ca o moarte

necrescută

ne toropise, unii căutau antidotul

la otrava adormirii.

Din cuvinte, cuvintele mele, puţine şi mici

dăltuiam un fel de statuie a ei, nedormind,

acoperită de săruturi pe piatră,

săruturi de copil pe icoane.

Fireşte că vorbim despre nimicuri,

în fiecare noapte, când ne aşezăm în pat,

fiecare în patul lui,

despre nimicuri ca fericirea,

ca nemurirea, ca dracu mai ştie ce.

E totul vechi în jur, şi scârţâie amintirile

ca un reumatism al oaselor de om bătrân, scârţâie

a sfârşit, şi a singurătate apăsătoare,

împrăştiind mucegaie verzi

până dincolo de zidurile groase,

în timp ce ea mi se scurge din braţe,

cu fiecare zi mai mult-

înjur calendarul, ceasul, şi tot

ce drămuieşte timpul-

pe celule cântă muzica noastră,

la mine jumătate de piesă

la ea jumătate, muzica noastră

despre un cerşetor de oameni,

un cerşetor de minute şi secunde

în nopţile cele din urmă.

Binecuvântarea bunului dumnezeu-şeful de gară

să se abată asupra capetelor noastre din nou

dintr-un vagon de accelerat,

pe un peron cât o catedrală mitropolitană

când om avea iluminatul public sfeşnic,

şi drept popă fonfăita din megafon.

Anunțuri

Celei ce a plecat

Mi-e trupul calcinat de zori
Mi-e firea azi spoită cu sfială
Şi sufletu-mi l-ai prefăcut fiori
Când mi-ai lăsat camera goală.

Ai aruncat dantele nerostite
Gablonţuri largi din alambic
peste portrete galbene, încremenite
Ale bunicii cu-un bunic .

În locul lor, am fi stătut chiar noi
Peste o mie şi ceva de ani
Împovărati de dimineţi şi de nevoi
Şi-n margini sânii tăi virani.

Îţi macină şi ţie-uşor minute
tot ce am zis, aşa că am să tac
Oh, te-aş iubi, din ochi pe neştiute
Pe sub faleze, lâng-un val buimac.

O cameră oarecare

cand nu-ti mai trebuie alt ritm
decat sa-i asculti respiratia monotona
si s-o privesti cum iti striveste memoria

D’if

Să ne închipuim o cameră oarecare

fără uşi, fără geamuri, numai cu tavanul

puţin crăpat

pe acolo am să îţi arăt ce nu am avut vreme până acum

Să ne închipuim, draga mea, că

suntem din nou copiii ăia doi

care aveau la picioare o lume

cât un univers

cand ne sărutam, ne întindeam aşa de tare

încât zăream dincolo de orizont

ai văzut doar, ne fumegau buzele

de la câte-un meteorit care ne deranja fierbinte plutirea.

Să ne închipuim că nu ne mai închipuim nimic

numai  nisipul care ţi-ar fi zgâriat umărul

unde mai devreme răsăriseră două stele mici,

şi toată vara care urma să vină, mai vară

ca toate verile celorlalţi bieţi oameni.

Ascultă, de la atâta închipuire, pe casa mea

cântă cucuveaua, înfoiată în pene

zice cum că mi-a venit rândul să nu-ştiu-ce

şi felurite prostii . Eheeeeeeeee, nu ştie ea

că vremea mea nu-i gata, nu ştie că

mai sunt câteva ploi de stele, care abia aşteaptă

să ne vadă din nou, acolo sus, cu sufletele

încârligate unul în altul,  să ne ude

îndeplinindu-ne încă o dorinţă.

Ce dacă respirăm vid in nemărginirea noastră,

la fiecare picătură de stea, o să cerem

să mai fim doi

o veşnicie

şi încă una

şi încă una

până n-or mai ploua stelele.

De pe şerveţele

Du-te mă-n alt colţ de ţară
până-i iarăşi primăvară
nu-mi lăsa nimic din toate
Că nu vreau femei bogate
Du-te, lasă-mi numai gura
unde să torn băutura
să beau cu băieţii mei
vechi golani şi derbedei
să le plâng când mă îmbăt
de cum te chem îndărăt
Du-te, eu rămân cu portul
lângă mare, şi cu mortul
care-mi zace-n miocard
Ce-ti pasă, dă-te cu fard
Curvă dulce de femeie
vezi, cămaşa îţi descheie
să înnnebunească junii
până la sfârşitul lunii
scoate-afară sânul stâng
să holbeze-n el nătâng
popi, judecători şi felceri
scoate-ţi sânul la petreceri
cum l-ai scos la mine-n pat
şi din el m -ai adăpat.
Uite, plouă, cum îţi place
Cu bolboci şi cu băltoace
plouă mă, dar ce iţi pasă
mie mi-ai fugit de-acasă
Plouă, şi plouă nebun
nu ţi-ai luat mă ramas bun
zici că nici n-a fost să fie
eşti bolnavă de-amnezie
Uiţi cum noaptea stând în cârduri
se-mbulzea pe două rânduri
se făcea ora prelungă
cât să ne iubim s-ajungă
Băi, şi câte mi-ai mai zis
ai uitat tot ce-ai promis
cum că una, cum că alta
cum că Franţa, cum că Malta
Cum c-ai să mă pupi pe mâini
Dospi-m-ai tu ca pe pâini
uite de-aia-i patu gol
şi de-aia iar beau alcool
ca să uit, ca să mai mor
ca să nu-mi mai fie dor.

Mahalageală

Doamne , să te trag de barbă
că mi-ai dat femeie oarbă
eu o strig, şi ea n-aude
Doamne, fă muieri nesurde
doamne, să ne luăm la trântă
că mi-ai dat femeie sfântă
numai bună de icoană
numai bună de cucoană
Doamne, uşa de la birturi
parcă îmi miroase-a mirturi
iacătă că stau năuc
halba greu la gur-o duc
trag turbat dintr-o ţigară
unde eşti, fă, domnişoară!?
că parcă îmi face silă
când îmi plâng alţii de milă
parcă mama, stând lehuză
a tras doctoru’ de bluză
şi a devenit ursuză.
Parcă, fă,în ziua aia
m-a ars pe maţe văpaia
ca o ţuică de-aia tare
când te-am prins de cingătoare
Buzele gust de coniac
trupul parcă trup de drac
sâni de doamnă-n toată firea
de mi s-a trezit simţirea
Zic aşa, şi eu ca prostu’
parcă mi-am pierdut tot rostu’
de când stau şi beau rachiu
parcă uit să mai fiu viu

Doamne, să te trag de nas
că nu mai e nici un ceas
până să se pună ploaia
care stinge vâlvătaia.
Băi, muiere coţofană
parcă te-ai născut orfană
şi de mamă, şi de tată
m-ai iubit numai odată
şi atunci puţin în scârbă
parcă pupi o baba ştirbă
fi-ţi-ar ochii-ai dracului
fi-ţi-ar iarba capului
cu miros du busuioc
marfă fină în talcioc.
Ca să beau încă puţin
vreo şase kile de vin
şi să uit, paştele mă-sii
drumul tău, drumu’ mătăsii
de aici şi până-acasă
Fă, te-aş fi făcut mireasă!!

Ţi-o fi dat mă-ta cercei, da uite ce-i!

Mon amour… Mi-a revenit starea de dinainte de sărbători. Aia de căcat. Stare de căcat, bine-ai venit. De fapt nu, stai aşa că nu plecasei nicăieri, numai eu m-am făcut că nu te văd, am zis că poate poate. Adică na, de sărbători e şi mai rău, da e altceva.N-aş mai vrea ca în loc de ora închiderii să-mi pună poza-n birturi, să-mi dea pe datorie peste tot, fiind siguri că nu fug nicăieri, şi la fel de siguri că nu mor. Şi paştele mă-sii, m-am săturat să vin acasă odată cu răsăritu’, să nu mă bărbieresc cu lunile, să mă pun în cur să fiu în stare să deschid uşa. Şi mai presus de toate, m-am săturat bă de voi ăştia care îmi spuneţi de atâtea luni încoace  că o să fie bine, şi-aşa şi pe dincolo. N-o să fie mă, nu are cum să mai fie vreodată bine. Aşa că mulţumesc din suflet celor care au inventat tutun de fumat şi băutură de băut. Că-s sensibil, fă, sensibil, până la oribil.Am găsit o poezie superbă de dragoste , în interpretarea magistrală a lui Mălăiele.

http://www.220.ro/emb/EbUcsg2T2h

Drumuri

Aleea asta a noastra, plina de caramizi galbene
ca un drum din comuna Oz
are un traseu ciudat,
de parca baietii de la Drumuri, poduri si alei
se imbatasera inainte,
si cu tarnacoape strambe
i-au facut prea multe cotituri.
E totusi aleea noastra, chiar daca incepe aici
si se termina tot aici, nu stiu cum ma-sa
e plina de verdeata
De pomi care-si itesc varfurile
de dupa borduri, pomi pitici
si pitici imbracati in verde-pom,
de cersetori cu palarii soioase,
carora nu le dau bani niciodata
pentru ca nu am
Stii prea bine, i-am cheltuit pe toti
sa-ti cumpar dragostea
ba m-am mai si imprumutat.
Te opresti putin, in fiecare zi, acolo
unde zapada s-a scurs zoioasa, tuciuruie
nu a murit nimeni acolo
s-a trezit ghiocelul ala tembel
sa iasa prematur, ca un copil
la sapte luni. Vrei sa-l infiem?
O sa ii dam nume, si-n loc de pat
il crestem in cana mea de cafea
promit ca nu mai beau cafea dimineata
sa nu deranjam pustiu’ cu caciula alba
care nu stie sa planga, nu stie sa faca pe el
parca nu stie nimic copilul asta al nostru.
Dupa ce terminam plimbarea matinala de azi
pe toate caramizilegalbene murdar,
dupa ce le numaram din nou,
spunadu-ne unul altuia
„aici ne-am iubit, si aici ne-am iubit
a, dragule, uite, pe caramida asta parca mai putin
galbena decat celelalte, nu ne-am iubit”,
mergem acasa, la capatul drumului fara capat
ne punem pe treaba si facem un copil adevarat
cu de toate,sa semene mai mult cu tine.