Autoportret cu gară

Era o dimineaţă leneşă, şi fără soare
Când am ajuns la tine mi-a părut "acasă"
Uitam de mine, printr-o întâmplare
Şi ea era acolo, la fel de frumoasă

Îţi mângâiasem parcul, cel dintâi, cu paşii grei
Bocancii pe aleile-ţi şi-acum apasă
În cap îmi răsunau doar menestrei
Ea mă ţinea de mână, tot aşa frumoasă.

Aveai de toate, birturi şi podeţe
Îmi aruncam privirea curioasă
spre oameni, cer, grădini, biserici, pieţe
Ea lângă mine îmi stătea frumoasă.

Zăcea în noi o oarecare teamă
atunci ca o idee ne-nţeleasă
Pentru o zi, oraş bătrân, mi-ai fost şi tată, mamă
părinţii ei, cea mai frumoasă.

Rupeam din mine brusc o jumătate
O rupere brutală, dureroasă
din măruntaiele-mi anchilozate
Şi ea era tot mai frumoasă

În seara când plecasem. Tu plângeai
Cu cărămizi şi cu alei
În săptămâna  nemiloasă
plângeai copii, bărbaţi, femei
ştiai că urmele paşilor mei
se şterg, e cartea trasă
ca la un joc fără câştigători
nu m-ai lăsat să îţi mai spun "acasă"
când ea era şi mai frumoasă
de mii şi mii de ori.
 

Anunțuri

Cină

 
Nu am să-ţi spun cum mi-este dor
în fiecare margine de oră
cum strig, şoptesc, sau tac
cum uneori mai mor
cum serile mă-mbrac în frac
îmi pun butoni de sărbătoare la manşete
albe şi scrobite.
Aprind un sfeşnic, două,
mă aşez apoi în baionete
Cinez de unul singur din platouri fastuoase
boabele de rouă.
În dreapta mea, e locul gol
e cina neatinsă,
şi bate surd un ceas
de miezul nopţii în pereţii străvezii
e noapte, timp n-a mai rămas
iar ai uitat să vii.
 

Teatru gol

N-am să îţi mai scriu scrisori
Nu ai să mai ştii de mine
Ne-om preface în actori
pe la teatre clandestine
 
O să stau ascuns o vreme
dincolo de neputinţă
nu o să mai scriu poeme
o să mor, în consecinţă.
 
Tu joacă-ţi ultimul rol
vezi, cortina, spectatorii
astăzi umplu teatrul gol
Numai că lipsesc sufleorii.
 
Mai ştii textul? Nu e greu
Erau doar două cuvinte
repetate. Numai eu
Le-nvăţasem dinainte.
 
Azi jucăm cu casa-nchisă
O grecească tragedie
Despre vara mult promisă
Despre ultima beţie.
 
După noi va fi potopul
E normal, doar este toamnă
Dragă domnişoară, doamnă
Dacă plouă, asta-nseamnă
Că în ziua sorocită
Printre vechile scenarii
Umede, dormind pe mese
La ferestre ca-n acvarii
O să stăm până în zori
Ne-om uita la trecători
şi vom râde pe-nfundat.
"Ce dracu! am fost actori"

Parcă văd cum noi, naivi,

doi copii crescuţi aiurea
cu părinţii adoptivi
Pipăind decorul veşted
mucavale şi vopsea
Vom fi părăsit pădurea.
 
Dincolo de scenă-marea
sătulă de-atâta apă-
altă piesă, scufundarea
mâine pare să înceapă
 
 
 
 
 
 

http://embed.trilulilu.ro/audio/PIRATUL/9c4d83ae4b2c1a.swf

Si bemol

Vezi că strig spre tine, astăzi strig tăcut
Sting becuri cu pietre, sting ţigări cu ploaie
Chipu-mi este galben, parcă e de lut
Te vreau nepereche, calcă în odaie.
 
Nu îţi fie frică, n-am să te jelesc
când o fi să-mi mori ca un verb pe buze
Dincolo de moarte am să te iubesc
Îngerii betegi n-au să mă acuze.
 
Aşternuturi stau netede şi reci
Dimineaţa asta parcă nu mai ştie;
vrei să vii, rămâi? poate vrei să pleci
 Dimineaţa asta parcă e târzie.
 
E toamnnă, şi-i ora când se-opreşte timpul
Dincolo de rai nu-i decât albastru
Zeii nasc doar oameni, se surpă Olimpul
Din iubirea mare , am făcut dezastru.

Nu e o problemă dacă n-ai să vii

Ştiu, a trecut vreme, dragostea e veche
Dacă nu cumva, alta îmi devii
câlcând peste toamne cu piciorul gol
draga mea femeie , scumpă nepereche
pe clapele ploii cântă-mi Si bemol.
 
 

Ieri am trecut pe strada ta

"În rândul patru, banca de la geam" zicea cântecelul. Ei bine, nu, nu era nici un geam, era numai Casa de Cultură din Constanţa. Şi nu a fost rândul patru, ci rândul doi, taman lângă un turn de boxe create probabil pentru operaţii neinvazive asupra organelor interne.Felcerii înţeleg ce spun. 
Iris. S-au reinventat de-a lungul anilor, de fiecare dată altfel, şi totuşi la fel. Aseară însă, am simţit  pe scenă un Iris care se bucură din nou că poate exista în formulă completă, şi că niciunul dintre ei nu a trebuit să plece prea curând.
Exceptând aglomeraţia infernală, surprinzătoare (apăi, io Casa de Cultură plină şi şi-afară în frig să belească ochii la ecran nu văzui până amu), şi copilaşii care nu pricepeau de ce nu stau eu jos, spectacolul  mi-a părut a fi fenomoenal, unul din cele mai bune ale lor. Şi dacă nici eu nu ştiu, care-am bifat a unşpea cântare cu ei, să-mi ziceţi "cuţu". Cristi & Co….de fapt nu, încercam să mai scriu câte ceva, doar că trebuie să fii în sală şi să-ţi curgă o lacrimă la "Ultima toamnă", să sari la al doilea  bis pe "Strada ta" şi să scuturi din cap la "Somn bizar" ca să înţelegi cum e. Atât.

A osutănouăzecişitreia zi

Nici lumina nu mai e
ce-a fost odată
e mai mult un fel de întuneric
cu aspiraţii mult prea înalte.
Noi, oamenii,unul, cel mult doi, puţin mai bătrâni
cu osutănouăzecişitrei de zile
Vreo patru mii şase sute de ore, numărate
însemnate cu plaivazul înmuiat între buze
plaivazul sărutat
prefăcut în limbă de ceas
limbă de moarte
cu măsline.

Lama îmi alunecă pe obraz,
păcat, mare păcat că nu mai fac ăştia
lame cum le făceau odată,
lame d-ale ascuţite,
să reteze beregata dintr-un zvâcnet
sau un tremurat etilic matinal.
Aşa, unii s-ar fi bărbierit
pentru ultima oară.
creionul chimic, moale şi negru
le-ar fi însemnat ultima zi cu roşu
pe gât, ca într-un calendar.
Sfântul sânge, în ziua de joi-
mare praznic.

Luptăm
eu lupt
tu lupţi
el şi ea nu mai vor să lupte
gramatică elementară,
de clasa a cincea, unde
ştim pe de rost trecutul
mai bâlbâim dimineaţa, la ascultare,prezentul,
privind într-un punct fix
şi confundăm uneori viitorul
cu optativul. Aş iubi
ai iubi,
ne-am tăia gâtul cu lama
sau am face copii frumoşi,
aruncându-i în lume.

În atâtea zile, ne-am născut
umbrele ca pe plozi,
umbrele tac, se ţin după noi
peste tot
şi fac glume proaste
câteodată se ascund, muşcându-ne înainte
de glezne, aprinzând lumânări
în plină zi.
Ce dracu! umbră cu sâni
de femeie frumoasă,
nu-mi spune c-am murit,
suntem doar într-un concediu medical
prelungit.

A osutănouăzecişitreia zi

Nici lumina nu mai e
ce-a fost odată
e mai mult un fel de întuneric
cu aspiraţii mult prea înalte.
Noi, oamenii,unul, cel mult doi, puţin mai bătrâni
cu osutănouăzecişitrei de zile
Vreo patru mii şase sute de ore, numărate
însemnate cu plaivazul înmuiat între buze
plaivazul sărutat
prefăcut în limbă de ceas
limbă de moarte
cu măsline.

Lama îmi alunecă pe obraz,
păcat, mare păcat că nu mai fac ăştia
lame cum le făceau odată,
lame d-ale ascuţite,
să reteze beregata dintr-un zvâcnet
sau un tremurat etilic matinal.
Aşa, unii s-ar fi bărbierit
pentru ultima oară.
creionul chimic, moale şi negru
le-ar fi însemnat ultima zi cu roşu
pe gât, ca într-un calendar.
Sfântul sânge, în ziua de joi-

mare praznic.
Luptăm
eu lupt
tu lupţi
el şi ea nu mai vor să lupte
gramatică elementară,
de clasa a cincea, unde
ştim pe de rost trecutul
 mai bâlbâim dimineaţa, la ascultare,prezentul,
privind într-un punct fix
şi confundăm uneori viitorul
cu optativul. Aş iubi
ai iubi,
ne-am tăia gâtul cu lama
sau am face copii frumoşi,
aruncându-i în lume.

În atâtea zile, ne-am născut
umbrele ca pe plozi,
umbrele tac, se ţin după noi
peste tot
şi fac glume proaste
câteodată se ascund, muşcându-ne înainte
de glezne, aprinzând lumânări
în plină zi.
Ce dracu! umbră cu sâni

de femeie frumoasă,
nu-mi spune c-am murit,
suntem doar într-un concediu medical
prelungit.