Orion

Scrii pe genunchi, îţi
aduni ultimele puteri , pe care ştii că
le mai ai, să tragi două
linii drepte, nu laşi nimic la voia
întâmplării, chiar dacă nu înţelegi
cu ce se mănâncă dragostea asta aşa
mare, care te apucă de albul ochilor
nelăsându-i să se închidă, hăhăi
sinistru, râsul tău nu mai sună
ca înainte, ai putea la fel de bine
să mori şi să râzi în continuare, nu vrei
să mori
e o datorie sacră să dai voie
inimii să pulseze, o auzi, unu
doi, trei, din nou ea,
unu, doi,sângele, împins
în aorta de plastic albastru
trei, din nou ea,
o vezi la capătul fiecărui drum,
unu, doi, parcă ai fi un metronom
cu un timp lipsă, în oasele tale
se întâplă în fiecare secundă o
explozie solară, nu mai eşti nici
măcar jumătate de om, scrâşneşti
dinţii, ştii bine că asta nu te ajută
cu nimic, bunăziua, baţi la uşile
farmaciilor, nicăieri nu au
îndeajuns de multe pastile ,
nu ţi-e rău, nu ţi-e nici
măcar bine, chiar şi atunci
când o vezi cum tremură la
miezul nopţii, cu buzele întredeschise,
încerci să citeşti pe ele
iertarea
atunci o mângâi uşor
în gând, şi o rogi
să viseze frumos.

Hai să învăţăm
să trăim din nou
tu ai să-mi răsari
eu am să-ţi apun
într-o spirală nebună
până când într-o zi
oarecare, o să ne spunem
rămas bun din prag.

Nu e o joacă

Pentru că nu am fost în stare să scriu nici un rând, şi „noapte bună” ăla atât de altfel pe care îl colorez în mii de feluri nu putea rămâne nespus, şi pentru că am băut un şpriţ cu poetul azi, ceva ce nu e al meu dar îmi zace în suflet. Nu e o joacă.

ultima joacă de-a iubirea

prin oraşul străin
demachiaţi
ne-abandonăm chipurile
ca pe nişte copii nedoriţi
în vitrine
şi facem caterincă
despre cum le pictează bătrâneţea
cu moartea pre viaţă călcând

în ultima joacă de-a iubirea
live

Dumitru Iftime

La fel ca înainte

Trezeşte-te, copil frumos
cu întuneric în păr,
ţi-am aşezat pe gene
şi pe pleoapele închise
ca pe o pânză neîncepută
culorile răsăritului,
E duminică, era duminica
noastră, şi ar fi trebuit
într-o lume mai bună
să ne strângem în braţe
toată ziua, să lenevim
şi să bem vin roşu
pahar după pahar,
până ne clocotea
sângele.

Picture

E bine că eşti, ferită de ochii mei,
e drept, dar ţip în gând, în fiecare noapte,
când mă lovesc cu tâmpla de stele,
de stelele noastre,
acelaşi ” cât de bine că eşti!”,
cât vei fi tu,
am să fiu şi eu
atât de viu că
nici măcar n-am
să mă mir.