Optional page text here.
Păreri sfertodocte, aş zice eu. Am dat peste un interviu cu el în FolkBlog, unde scriu oameni faini de tot, şi cu extrem de mult bun simţ. Mă mir chiar cum de l-au publicat pe acest ilustru necunoscut al scenei folkului, care pozează în şaman şi guru atoateştiutor. Cum, nu ştiţi cine e Horia Stoicanu?!!! Dar vai, cum se poate! El, marele sforar al scenelor de folk, el care nu scoate album pentru că nu vrea, el care este selectiv cu apariţiile pentru că are o certă valoare, el care se fix cacă pe public, pentru că nu-i pasă de el…şi ar mai fi. Omul le ştie e toate, ce mai! Judecă tot, se pişă pe Păunescu, pe cenaclul Flacăra, pe Şeicaru, pe Bertzi, pe tot ce a fost mai drag maselor de inculţi care comit oribila crimă de a fi prezenţi la spectacole unde oamenii ăştia chiar îşi lăsau o parte din suflet.
Interviul întreg aici. Şi ăsta este blogul gurului, dacă vreţi să vedeţi până unde pot ajunge frustrările unui om rămas în umbră.
Un miros greu, de diluant şi vopsea, ca într-un service ilegal de cartier, mă izbeşte de cum scot capul afară. Mi-e şi frică să aprind ţigara de dimineaţă, poate sar dracu-n aer.
Cu aerul său impasibil, nea Nelu ţine în mână un pensuloi cât toate zilele, pe care îl înmoaie în cutia de, aşa cum corect am presupus, vopsea.
-Mai trăieşti, vecine? mă întâmpină el, parafrazându-l pe Băsescu.
-Trăiesc bre, trăiesc.
-Bine?
-Nu foarte.
-Bei o ţuică?
Invariabil, îi spun că nu.
-Atunci lasă mă, că beau eu şi pentru tine. Îi aşa de bună că-mi vine să-i vorbesc cu „dumneavoastră”.
Are o privire ciudată, altfel decât atunci când e luat în freză. O fi de la diluant.
-Bre, da mata ce faci aşa de dimineaţă.
-Pictez gardu’, răspunde sec, înfundat, mutându-şi ţigara în celălalt colţ al gurii.
Îl privesc admirativ, mirându-mă de accesul lui de hărnicie, şi de sticla deja pe jumătate goală.
Nu trece bine sfertul de ceas, că un orăcăit sinistru răzbate până la urechile mele. Stropit de sânge până la urechi, nea Nelu zbiară, ţinând capul unei găini în mână:
-Pune apa la fiert, ‘rar mă-ta rece! zbiară către madam Nelu.
Apoi, văzându-mă că mă holbez, scurge abătut ultimii stropi de ţuică, şi-mi spune cu cel mai doct aer din lume:
-Ce vrei, vecinu’. Arta cere sacrificii!
Nu zic că nu am cititori inteligenţi care vin pe-aci. Amândoi sunt. Dar na de poftim, eu recunosc, am fost un dobitoc până să descopăr Bijelo Dugme. Aşa că îmi scot pârleala, pentru cât am lipsit, şi vă fac cado, due la preţ de uno, cado. În caz că vă întrebaţi cine, ce şi cum, îi Bregovic cu banda lui de tâlhari în vremuri de glorie. Mult mai faine vremuri decât ţigăneala lui de acum, când dovedea că şi în Yugoslavia se poate cânta rock. Bun.
E încă dimineaţă pentru mine, şi-mi ţin cu greu capul drept. Totuşi, doi saci mari cu emoţii bine ascunse până acum mi se varsă în poală, şi timpul se dilată trecându-mi pe la tâmple, cum o făcea odată…ba se opreşte, ba o ia prea repede înainte. Acum sunt copil, acum sunt bătrân, sunt tot şi în acelaşi timp nimic, puţină amintire şi puţină uitare. Na că m-am murdărit tot de sentimente. Or ieşi la spălat?
Doru Stănculescu şi flautul mai mult decât fermecat al lui Sorin Minghiat.
Se întâlnesc doi munţi, şi încep să pălăvrăgească. La un moment dat unul din ei începe să se scarpine.
-Ce ai mă de te scarpini aşa?!
-Băi, cred că am luat alpinişti!
Baiu’ mare nu- icujetarea în sine, îi mai mult că or cujetat-o muierile.
Ambele muieri îs reale.
Zice una:
-Tu, fată, da popcii ăştia , şi tăţi care fac pomeni cu de tătie, s-o gândit barem unu dacă pe lumea ailaltă îi nevoie de secs?
-Chiar tu! Cum a fi, ăla te fuche , şi tu când o gătat să zici „bogdaproste, să fie primit!”
S-o da cu lumânare pomana de secs?
Cu toţii avem o mamă. Unii mai bună, alţii mai rea, da toţi o trebuit să fim ţâpaţi de undeva. Aşe că io am ales să mă ţâpe muma. Care mumă-mea o fo jenială tare azi.
Cum ea îi dusă la biserică numa cu forţa, zice din senin
-No, cine-o crăpat?
Zic eu, tu mumă, da ce-ţi veni, căz doară nu se-aude tractor cu claxon au bocitoare!
-Nu mă, zice muma, că auz cum geme fanfara la ţintirim. Aista sigur îi un rom ţigan care-o sucombat!
– Băi , fomeie, îi Înălţarea şi Ziua Eroilor az!
-No, taman de mare sărbătoare şi-o găsit şi ţâganele să crape, zice muma plină de obidă.
Unchiu la controlu’ medical de la uzină. Vine felcera, cu aspect de spiţeră ne…nefericită, cu bicicletele cu ramă intelectuală pe năsău’ cât un ştiulete ghie cucuruz.
Ea: Luaţ loc!
Unchiu: ia loc
Ea:ridicaţi…
Unchiu: nu pot că am nevastă.
Ea: Mâneca
Îi pune lu’ uncheş scula de luat tensiunea, şi pompează.
Ea: Domnu, e cam mare.
Unchiu: Mulţumesc. (aci se hlizeşte)
Ea, uşor iritată: Tensiunea, domnu’. Dureri de cap aveţi?
Uncheşu: Nu
Ea, descumpănită: Vedere tulbure sau ameţeli?
Uncheşu, mândru nevoie mare: Numa’ când beau!
Din vremea când cuviosul , adică eu, umbla cu ‘mniezo prin cluburi, întru propăşirea spirituală a păcătoşilor din acele lăcaşuri ale Sătanii, multe lucruri fără noimă se cam petreceau.
După cum bine este ştiut, cluburile ie populate, cum o arătat şi Animal Planet, de nu numai masculi Alfa, ci şi de muieri Beta. Muierile beta îs o specie de muieri aparte, pe care le-aştepţi să be ce le dă mâna, mâna barmanului, zic, ca apoi să le insinuezi fin de tăt că te-ai juca de-a animalu’ cu două spinări cu ele.
Aşadar, ‘mniezo cu fiu-su Cristoase îşi vedeau de treaba lor, adunaţi de-o parte şi de alta a unei sticle de, vreme ce mie mi s-or aprins călcâiele dupe una cu ochi verzi ca izmenele vrăjitorului din OZ.
Zic eu , mno, trebuie să fac curaj, ştiut fiind din Vieţile sfinţilor, cuviosul îi timid. Fac un amestec de curaj, sandviş îi zice, o cinzeacă de vodcă între două cinzeci de vodcă, în vreme ce tăt încercam să dansez cu o graţie de elefant în sticlărie, lângă a mică.
Amu, orice club respectabil are-o bară, care ajută şi să te ţii de ea, când ţi-i moale genunchiu de la prea multe sandvişuri, unie mai şi dansează muierile uneori.
Fata , că eu n-am gajica, aşa cum are ‘mniezo, cu uitătura lunecoasă şi umedă, taman când dădea să se crăcăneze de ziuă, zice dulce :
-Tu, eu crez că-i ceva între noi!
Vizibil afectat de temperatura din sticlă, scot din străfunduri un mare truism:
-Da…este! Bara.
Last confessions 