De-ale Alexandrionului

Puţin afumaţi, eu şi un prechin, la pas pe bulivarul Tomis. Noapte, frig, şi ceva poliţie şi SMURD în faţa noastră. Accident cu maşină de badigarzi cu aspiraţii de girofar şi un Hyundai roş, fain de tot, răsturnat cu cracii-n sus. Prechinu se opreşte dramatic, pune o mină serioasă cătră mine, şi grăieşte tare, în mijlocul gloatei de victime şi gură cască adunate:
-Şi zi mă, aşa arată un Hyundai pe dedesubt! Dacă vroiau să schimbe roţile nu era nevoie să răstoarne tătă maşina, ajungea şi numa’ un cric.

Anunțuri

685

[…]şi în liniştea zorilor cenuşii, o mână mă strigă cu unghii ascuţite pe spatele meu arcuit, gata de luptă până la moarte. Răspund strigării cu un sânge ca un izvor de munte, limpede şi cristalin, împroşcând aşternuturile. O urmă de trup cu sâni frumoşi şi păr întunecat doarme înconjurată de prea multe globule roşii, o urmă ce închipuieşte cu litere mari, caligrafiate atent, cuvintele dintâi ale poveştilor ;”a fost odată”.

Apocalipsa după Anatolie

Ceea ce vezi, scrie scrisoare şi trimite
celor şapte Biserici
aflate în pragul căderii, Anatolie
Fiu al Omului cu capul alb şi ochii în flăcări
Chiar, mă, Anatolie, cine dracu te-a albit aşa?!
Şapte stele într-o mână cât o lopată
de lotcar lipovean sănătos
(de te-ar vedea bunică-tu Platon
sau unchi-tu Vanea!)
Sabie ieşind din gură, pe care o înmoi
în cuvinte de ocară. Scrie, mă , Anatolie
cel cu capul alb, tot ce vezi
pe spinări albe de femeie, scrijeleşte cu
sabia din gură, frumos şi demn
o sută şaptezeci de poeme scurte
pe ele. Cei ce au, Anatolie , urechi
de auzit, au să audă, iar cei ce au urechi de găurit
or să le găurească , atârnându-şi la marginea
capetelor câte un belciug ruginit.
Mă, Anatolie ştie faptele voastre
şi nu vă găseşte nici reci nici fierbinţi
Ingraţilor! Ca să vedeţi că are un suflet bun
vă ţine lângă sabia din gura lui şi aşa, călâi
să vă bucuraţi de tăişuri înghesuiţi sub un molar de minte.
Anatolie, scoală! scipă-i din gură
şi ascunde-ţi sabia, mergem la concert
stau unii plictisiţi
şi vor să dărâme Ierihonul, pune-ţi cămaşa bună
Şapte îngeri cu şapte trâmbiţe, o să iasă o cântare
pe cinste, până şi curva Babilonului,
cu profeţiile ei mincinoase, o să bată
din palme ca o apucată, uitând că
la culesul viei, din teasc a ieşit sânge,
până la zăbalele cailor de mult.
fornăiau caii, Anatolie, cu nările însângerate
zbrodind în copite viile Domnului
rodind miei în loc de struguri.
Acum vezi, prietene? Cer nou,
pământ nou, toate-s noi, scoase din cutie
parcă ţi-e şi milă să calci pe ele, Ierusalimul
miroase-a fabrică, nici măcar
nu a apucat să se roadă pe la cusături
ca toate cetăţile. Are el, Ierusalimul ăsta nou
un defect din fabrică, are numai zi
cred că au uitat ăia să-i pună şi noapte.
Parcă era mai bun ăla vechi, Anatolie
tu cum mai dormi acum în miezul zilei?

Anatolie se spovedeşte

Am uitat să primăvară, a dracului treabă
ţin discursuri din geaca mea roşie, Rossignol
geaca are nume de rândunică
dacă faci ochii mari, jur-îmrejur, nu vezi aripă
de pasăre, nici măcar de avion, sunt toate
zgribulite într-un hangar antifrig, secret.
am uitat să martie, mi s-a aplatizat
pieptul,ca o bucată de asfalt
proaspăt turnat, peste care a trecut
un cilindru compactor galben
condus de un beţiv în salopetă albastru-murdar
plămânii îşi dovedesc inutilitatea
mai bine mergem să bem ceva, decât să
tremurăm, în pahare e cald, şi parcă simţi
cum înfloresc ceva zambile la picioare
cum se deschide pământul ca o gură
plină de mocirlă şi de dinţi strâmbi
emanând aburi pestilenţiali, lăptoşi
parcă simţi cum urlă din tot noroiul
poftim mă primăvară! să se vadă de sub
zăpadă tot rahatul de câine, toate
ambalajele de Snickers şi prezervativele
vecinilor de la patru, ăia care când fac
sex, urlă în gura mare „aşa, dă-mă
cu capul de pat , iubi!” după care
se aude un sunte sec, de lemn lovind lemnul.
Acum e vremea să ne luăm iubitele
foste, actuale şi potenţiale, e timpul
să le deschidem pieptul împodobit cu
sâni, în mijlocul străzii, să-l scobim cu unghia
până lovim miocardul. Miraţi, să le strigăm
„Curvelor, aveţi o inimă mare, în care
încap mai mult de doi oameni!”
Nu mai plânge, Anatolie, peste tot e la fel
în fiecare cârciumă, un bărbat îşi
uită sufletul, şi nu se mai întoarce
a doua zi după el. Anatolie , de sub cozorocul
şepcii lui de piele, mă iscodeşte cu ochii lui
albastru-murdar, culoare de salopetă.

Lust

Mi-am dat seama atunci, în vreme ce sorbeam din cafeaua amară, de ce o iubisem. Niciodată nu avusesem un loc pe care să-l numesc „acasă”. „Acasă” era ascuns după o perdea de ceaţă groasă, o pâclă rece . Pe ea o iubisem pentru că oriunde ne purtau paşii, eram acasă. În stânga, în dreapta, în autobuz şi tramvai, pe băncile din piaţă, ascunzând poveşti, sau sub soarele de april încălzind fricos, peste tot, mie-mi venea să mă întind leneş, aprinzând o ţigară, să-mi rezem capul pe umărul ei, să o sărut şi să-i spun cât este de frumoasă. În definitiv, „acasă” eram noi, clădindu-ne pereţii din visele noastre.

Febră

Mi-e o febră singură
şi mică într-atât
că încape într-o lingură
una nu prea mare
numai bună de băgat pe gât
în dimineţi amare
de februarie amărât
Mi-e febră-n maţe, pustnică şi densă
dincolo de grade şi foc
mi-e febră de cazane,
roşie, intensă
mi-e febră de burlane
mi-e frig deloc.