Reconfigurăm. Vreau un loc pustiu, pustiu tare. Și un răsărit friguros de august pe Mandalay. Să tremur puțin. Să fumez două țigări una după alta, și să văd aburii cafelei cum se ridică din cană. O pătură în carouri, groasă. Pentru doi. August coace minuni.

Golem

Am  început să urăsc oamenii. Îi urăsc cu o naturalețe de care nu mă credeam capabil, cu partea  din suflet pe care o ținusem închisă vreme multă, dintr-o teamă nejustificată. Urăsc oamenii cu rânduri multe de măști peste chipurile lor urâte, nu-i urăsc pe  toți deopotrivă. Pe unii îi urăsc în timp ce zâmbesc, și dacă aș mai catadicsi vreodată să le arunc mai mult de două cuvinte, le-aș povesti cu detalii feluritele moduri în care i-aș vedea perpelindu-se în gheenă. Îi urăsc, pentru că toți la un loc s-au plămădit în țârâne într-un  Golem, al cărui unic scop era să-mi nimicească vederea către înainte, să mă orbească strălucind efemer pentru o secundă sau două, împidicându-mă să văd oamenii cu adevărat frumoși. Golemul mă punea să aștept cu veacurile ca el să înceteze mersul pe coastele mele fragile. Golemul mânca atât din mâncarea mea, cât și din alte tainuri. Golemul îmi cerea mie să-i îngrijesc carnea, neștiind că este doar țărână. Golemul purtând pe frunte numele sfânt de „ieri”  trebuie să se întoarcă în praf, și eu voi râde stând pe marginea drumului, răscolindu-i fostul trup cu un băț. Urăsc oamenii care sunt urcați în slăvile lor atât de sus, încât sunt prea mici să-i mai disting chiar și la lumina zile.

Și pentru toate acestea, n-am să-mi cer iertare de la Golem, ci am să râd drăcește, bălăcindu-mă în praf.