Mila 23

Anatolie, e dimineaţă, netezeşte-ţi
ridurile, şi zâmbeşte, lumina
te-a inundat ca atunci când erai copil
mai ştii? ajungea Dunărea până în prag
lipăiai cu picioarele goale în apă
bucuros, bunică-tu Platon
îşi smulgea părul albit înainte de vreme
pereţii casei voastre, sinilii, se înnegreau
ca de boală. Ce ştiai tu, lumina
de-atunci, lumina de-acum, era toată a ta.
Nu e o dimineaţă ca oricare alta
pe marginea patului ţi-a crescut
un pâlc de zambile- vezi, Anatolie
şi tu nu ştiai de ce îţi miroseau visele
de-azi noapte a grădini întinse.

Antonov, cel mai mare avion

Iubirea nu trebuie să fie ca în cărţi
îmi spuneai în timp ce desfăceai o bere
sorbeai cu poftă din ea, spuma
îţi curgea pe la colţurile gurii tale
cu buze pline, cărnoase bine conturate
am ieşit la plimbare îmbrăcaţi
ca două prostituate, tu ţi-ai pus cearcăne
eu un buzunar plin cu amenzi neplătite
şi vreo două boli venerice bine ascunse
alături de patru lei şi cincizeci şi cinci de bani
amândoi fumam chiştoace adunate din parc
noaptea nu ne vede nici dracu
le sudam unul de altul, într-un act
de supremă burghezie, singurul
pe care ni-l permitem
în timp ce icneam de la tutun stătut şi umed
mă sărutai, iubirea nu trebuie să fie
nici ca în filme, acolo orice căcat fără
viitor ajunge rege sau bancher
şi orice curvă ieftină mare doamnă
taci şi fumează, ăsta este gustul
cu care trebuie să te obişnuieşti
te va urmări o bună bucată a vieţii tale
iubirea nu trebuie să fie decât ca în
cântece, dobitocule, să înceapă
şi să se termine în patru minute
taci şi fumează, nu te mai plânge
că te doare gâtul, ţi-am pregătit
patul, surâzi, curvă ieftină
aşezându-mi şase pagini cu imobiliare
din Telegraf pe banca aia scorojită.
Mâine dimineaţă ne trezim din acest
vis, nici urât, nici frumos, şi toate
lucrurile vor fi neschimbate.

696

Ai puţin timp? aş vrea
să îţi arăt ce înseamnă
sinceritatea dusă dincolo de limite
priveşte, umblu cu sufletul
pe deasupra, o haină
de primăvară, subţire
pe care o îmbrac pentru prima oară
mirosind a dugheană de cartier.
A crescut un zid
de cărămizi roşii, arse
între noi, răsărit aşa
din senin, ca o iubire mare.

Anatolie prindea fluturi de fier

Verifică-ţi gâtul, mi-a spus un medic bătrân
ce-şi căra anii urcaţi pe o targă veche
ponosită, învelită cu eterna pătură de campanie,
plictisindu-se în cabinetul de un alb îndoielnic
-la intrare, o umbră atârna într-un ştreang
la doi paşi mai încolo, şobolanii cenuşii
se înfrăţeau cu sute de furnici-
verifică-ţi gâtul mai des, scuipă
muşcă, urlă şi ţipă „sunt viu”
ai o scuipătoare în colţ pentru toate astea
analizele tale arată că
undeva, între laringe şi corzile vocale,
ai un morman de înjurături nespuse
Maligne, ca un cancer al cuvintelor
Domnule doctor, azi dimineaţă nu aveam
nici un cancer, vorbele mi-erau intregi
başca nu-s făcut nicicum pentru tăcere
e atât de grea că mă frânge doar gândind-o.
Anatolie, pe-afară, prindea fluturi de fier
într-o plasă rabiţ. Îmi şuieră printre dinţi
aruncând chiştocul în iarbă
Vezi bine, doctorul, batrân, nu mai vede bine.

Noi şi tavanul acesta, plin de stalactite

Toţi visăm. Unii mai mult, alţii mai puţin
unii, organizaţi şi taciturni, visează coerent,
cadrele le aleargă pe cortex ca un film
alţii doar fragmente fulgerătoare
atât de scurte că le mesteci în palme
toţi visăm paturi de zi şi paturi de noapte,
paturi cu aşternuturi curate
în care să ne întindem oasele albite
când ne trezim din mormânt
şi umblăm de colo-colo, proaspăt deshumaţi
murdari de pământ
cerşind vin, că vezi-doamne, nu ni s-a dat
de pomană cât am zăcut, prefăcându-ne
morţi de-a binelea. Cu morţii, doamnelor
nu-i de glumă, dacă vă apar,deodat’
în prag, cu crucea-n braţe
şi cer o carafă de vin bun, şi-un pat
moale şi curat, fără rumeguş în saltea,
morţii beau mult, câte-un beci pe seară
poate chiar două, totul ţine
de cât au stat în groapă, şi de
mărimea satului. Morţii de la oraş
umblă noapte de noapte prin birturi
bând pe banii lor. Toţi visăm doamnelor,
unii alb-negru, alţii color.

689

…şi parcă ar fi fost frumos să am cui oferi un mărţişor. Dar în buzunarele mele ai să găseşti numai cioburi colorate, legate urât cu sfori de cânepă, de care până şi mie, artizanul lor, mi-e ruşine. Sunt nişte cioburi atât de vulgare, încât atunci când bag mâna după ele, şi le las pradă luminii zilei, odată pe an, sunt ca o invitaţie la un desfrâu al cărnii, la o risipă de voluptate. Pe ele ai să vezi numai transpiraţie, cuvinte gemute, strigăte şi unghii înfipte în piele.Palmele mele sunt condamnate, defintiv şi irevocabil, să tremure an de an la apropierea de coşari, potcoave sau trifoi cu patru foi, falangele mele pur şi simplu găsesc greu, mult prea greu de atins nevinovăţiile legate cu şnururi mici, fine, numai bune de legat la mâna femeilor frumoase şi cuminţi. Mâinile mele se întreabă una pe alta, arătându-şi linia vieţii îndoită ” unde găsim noi un piept potrivit, sau o încheietură atât de fină, să o împodobim în roşu şi alb?”