304, la prima staţie

Era un copil mic, cât două palme de-ale mele
atât de mic încât mi-era frică să-l strâng în braţe
Dormea frumos, zâmbind în somn, după căciuliţa roşie
am ştiut că este fetiţă, apoi mi-a alunecat privirea
către mamă, ireal de frumoasă, ireal de tristă
albastrul tânăr al ochilor i se scurgea pe obraji
mamele ar trebui să fie vesele, mi-am zis, când
strâng în braţe copii frumoşi, toate femeile ar trebui
să fie mame, mi-am zis, asta le face mai frumoase de mii
de ori. De ce eşti tristă, am întrebat, desigur, numai
în gândurile mele , şi încercam să găsesc răspuns în
mâinile albe pe care odihnea copilul ca în leagăn
mamele sunt moi, a ştiut asta atunci, şi am întrebat-o
iar şi iar de ce e tristă-uită-te în jur, părea că-mi şuieră
ascuţit, printre dinţi, cu glas stins, de muribund, uite-te
şi vezi cum cresc copiii în scaune speciale de maşină
cu centuri, aici, în maxi taxi, abia respir-într-adevăr
am simţi fierbinţeala dogorind în nări-copiii cresc cu aer
condiţionat, jucării scumpe,se fac mari cu dragostea a
doi părinţi, îmi spunea toate astea cu ochii plecaţi, tăcut.
Ai dreptate, eu cobor la mall, împreună cu restul tău
de lacrimi neplânse, le ţin pentru după cină, când
am să mă întreb dacă îţi semăna-n albastru şi tristeţe copilul.

Anunțuri

Un altfel de nea Nelu

Aşa cum bunii mei prieteni care şi-au rupt spinările lor de intelectuali cu şifoniere şi canapele ştiu, am plecat de la casa mea pe pământ, un fel de apă minerală la sticlă de sticlă a caselor, către zări mai înalte, văzute de la etajul doi. Nimic nu-mi lipsea mai tare până azi, decât izmenele ponosite şi maieul galben, pătat de ţuică, posedate de nea Nelu.
Întru sănătatea mea pulmonară, la orele 7 AM, coboram să aprovizionez cu tutun hoitul. La parter, o cu totul nouă privelişte mi se înfăţişează. Nea Gică, om pretins serios, la vreo 55 de ani, îmbrăcat numai în chiloţi, bate disperat la uşă, urlând „Deschide fă, că nu te bat!” Trec pe lângă el cu capul uşor plecat, dar se întoarce şi-mi rânjeşte complice, cu un zâbet spart, din care îi lipseau doi dinţi, şuierându-mi : „Nu azi!” după care leşină de râs la propria glumă.

***

E atâta zgomot în tăcerea asta
Şi-atât de multe semne de-ntrebare
că ne-atârnă-n garduri sufletul ca flamuri
veştede şi negre, de înmormântare

vorbele ne dor, în gâtlejuri sfinte
şi din teamă mare, din prea mare groază
de oameni pereche, fără jurăminte
mersul şi purtarea ni se-ndoliază.

zace-n somn târziu trista întâmplare
de-a ne întâlni, ceasul e sfârşit
ne-am scălda în munte la fel ca în mare
dar tăcerea noastră e-un plus infinit.

Din vreme în vreme , mai întind o mână
şi te pipăi doar să ştiu că mai eşti
îţi mângâi un umăr, îţi sărut o pleoapă
şi mă fac că uit vechile poveşti.

Noi trăim prezentul, ne e haină timpul
iubirile noastre sunt iubiri barbare
haine sfâşiate, dor mai mult şi iarăşi
Dintr-un fapt mărunt, şi din nepăsare
ne trezim tot goi, printre zori murdare.

Pitici, inorogi şi sirene fără cap.

Duc gunoiul. Într-o pungă fain frumos mare şi neagră, legată la gură, să nu PUTĂ! Se aude acolo-s spate la vecinii cu care împart ghena? Legată, că e vară. Mie de fel îmi place peştele, chiar şi ăla de le bate. Da mi-o fo aşa un nu-ştiu cum când a văzut o Barbie sirenă fără cap, pusă de dracu ştie cine într-un PET de 5 litri, PLIN cu apă. Zic deh, a trecut vreun copchil mai milos pe la gunoi, cine poate şti. Dar Constanţa asta mare se preface în ceva din Kafka, uşor. Pe trotuarul din faţă, în plină arşiţă, un PONEI. Reiau, la ora două dup-amiaza,nefiind drogat şi fără pic de alcool pe ţevi, văd un ponei. Şi aud zgomot de copite în spatele meu. ÎNCĂ un ponei! Stând oarecum la umbră, aşteptând tramvaiul, menţionez, în continuare nebăut şi nedrogat, curat ca lacrima în analize, îmi urlă simultan două voci „dă-te bă la o parte”, în vreme ce nu văd nimic. Simt numai un ghidon de trotinetă cum mă atinge. Şi încă unul. Evident, pe trotinete erau doi PITICI la vreo 35-40 de ani. Pitici aşa cum trebuie, crăcănaţi, cu mâini scurte să nu se scarpine la fund, având ca 80 de centietri fiecare. Pitici în toată regula. Aştept în curând inorogii la intrarea în bloc.

857

Mi s-a părut că te zărisem dimineaţa, proaspăt
ieşită din vis ca de la duş, miroseai la fel de
frumos cum ţineam minte, e greu să-mi mai adun
gândurile din toate colţurile camerei, din aerul greu
aşezat peste pumni, lovesc în gol fiinţe imaginare
pe care le socotesc vinovate pentru tot ce se întâmplă
e mai uşor aşa, toţi facem la fel, e mult prea scurt timpul
dintre o respiraţie şi alta ca să mai căutăm vinovaţi
aşa, mai bine îi plăsmuim sub pat, şi îi scoatem de
acolo când ne explodează vorbele în gât, când simţim
că secunda următoare are să fie ultima, şi atunci când
facem dragoste. Desigur, facem asta în felul nostru
neştiut de nimeni, tainic, fără ca măcar să ne atinge trupurile
ne privim în ochi, desluşim culori noi pe retine aproape adormite
ne îmbrăcăm cu lumini de un alb orbitor, învăluim
câte un cartier întreg cu ele, aproape că ne cresc aripi
din spinările arcuite, nimeni nu mai face dragoste aşa
cum facem noi, circulaţia pe Lăspuşneanu se opreşte
brusc, nimeni nu ştie ce e cu gemetele acelea prelungi
răzbătând din cine ştie ce bloc , habar nu au că noi ne
iubim şi urlăm ca haitele de lupi, pentru că aşa trebuie
de fiecare dată ne iubim ca şi cum ar fi ultima oară, până
ne dor irişii, e târziu , aproape dimineaţă din nou, şi ca
într-un ritual repetat, te rog din nou să mă ierţi, pentru
timpul cât te privesc, în vreme ce dormi, de 857 de zile încoace.

Revenind

Am lipsit. Cam mult ce-i drept, şi bag seama după statistici că a cam tăiat-o lumea de aici. Nu-i bai, facem pe dracu-n patru şi îi aducem înapoi, cu paie cu gunoaie. Nu o să mai dăm de prea multă dulcegăraie aici, dar dacă sunt amatori de sarcasm gratuit, misoginism pe bani sau domnişoare doritoare de plăceri carnale, gratare cu mici şi cârnaţi zic, eu îs prezent la datorie.Ne pare rău deloc pentru schimbarea de ton (nu peşte ton, deci nu schimbarea de peşte), dar băieţii buni mănâncă din gunoaie. Nu refuz nici pulpiţele nostime de puicuţă, dacă le posedă careva. Oricum toate îs o apă şi-un pământ.