857

Mi s-a părut că te zărisem dimineaţa, proaspăt
ieşită din vis ca de la duş, miroseai la fel de
frumos cum ţineam minte, e greu să-mi mai adun
gândurile din toate colţurile camerei, din aerul greu
aşezat peste pumni, lovesc în gol fiinţe imaginare
pe care le socotesc vinovate pentru tot ce se întâmplă
e mai uşor aşa, toţi facem la fel, e mult prea scurt timpul
dintre o respiraţie şi alta ca să mai căutăm vinovaţi
aşa, mai bine îi plăsmuim sub pat, şi îi scoatem de
acolo când ne explodează vorbele în gât, când simţim
că secunda următoare are să fie ultima, şi atunci când
facem dragoste. Desigur, facem asta în felul nostru
neştiut de nimeni, tainic, fără ca măcar să ne atinge trupurile
ne privim în ochi, desluşim culori noi pe retine aproape adormite
ne îmbrăcăm cu lumini de un alb orbitor, învăluim
câte un cartier întreg cu ele, aproape că ne cresc aripi
din spinările arcuite, nimeni nu mai face dragoste aşa
cum facem noi, circulaţia pe Lăspuşneanu se opreşte
brusc, nimeni nu ştie ce e cu gemetele acelea prelungi
răzbătând din cine ştie ce bloc , habar nu au că noi ne
iubim şi urlăm ca haitele de lupi, pentru că aşa trebuie
de fiecare dată ne iubim ca şi cum ar fi ultima oară, până
ne dor irişii, e târziu , aproape dimineaţă din nou, şi ca
într-un ritual repetat, te rog din nou să mă ierţi, pentru
timpul cât te privesc, în vreme ce dormi, de 857 de zile încoace.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s