Doar ochii

Nu am mai fost acasă demult
Mă gâtuie oraşul ca pe un miel fragil
Am uitat cum miroase busuiocul
Dar ochii mi-au rămas de copil

Strada îmi mitraliază auzul
Scrâşnetul tramvaiului mi se pare un tril
Vorbele-mi sunt gloanţe ascunse
Dar ochii mi-au rămas de copil.

Noaptea mă visez într-un lan de secară
Am deveni mai ursuz, mai abil
Nici nu mai ştiu deosebi mărul de pară
Dar ochii mi-au rămas de copil

Nu mi se mai arată nici mama în somn
Cu zâmbetul ei de înger umil
Dorm ca un vultur la pândă
Dar ochii mi-au rămas de copil

Mircea Micu. Mi-văzut în suflet poezia asta.

Stuck in a moment

Știi de ce râd, draga mea? Râd de cum vorbesc așa, de unul singur, la adăpostul întunericului, râd de cum n-ai să treci niciodată pe aici, și mai râd uneori și de mine. Sunt ca un sac elastic, nu credeam să aibă loc atâta dor într-un singur om. Și chiar și așa, mi-ești întreagă, trebuie doar să închid ochii o clipă. Nu sting dorul, e drept, doar îl cresc, dar pentru o clipă încă îți deslușesc umbra. Și o clipă redevin om.

Same me, same you

Îmi umplu zilele cu fel de fel de lucruri, ca și cum asta ar schimba ceva. Sunt întreg în ochii celorlalți, în ochii lor nedeprinși a vedea adânc. Mă primesc cu brațele deschise, și pentru asta îmi adun norii mei întunecați și îi ascund în buzunarul de la piept. Trag fermoarul și merg mai departe, drmul înainte este singurul drum cunoscut, ei nu trebuie să știe de secretul meu închis în buzunar, nu trebuie să știe că fiecărei zile îi lipsești tu, draga mea. Asta rămâne între noi, pentru că numai noi știm că dincolo de fierul din care ne-am modelat carapacea, mai tânjim uneori după o îmbrățișare ca o menghină, care să dureze la infinit. Și puțin după, draga mea.

Când plouă tare, așa, ca acum, mă gândesc numai la cum aș fi ascultat nocturnele lui Chopin. Cu tine. Și tu ti-ai fi asezat ușor capul pe umarul meu. Ar fi fost o noapte frumoasa, draga mea.

Pași

Epuizarea asta pâna la inconștiență e turnul meu de fildeș. Îl înalț cu un stat de om în fiecare zi, până când nici toată omenirea stivuită în coloană nu va mai ajunge în vârf. Am să las o deschizătură în forma trupului tău, draga mea, numai de tine știută, pe unde să urci când ai să vrei. Să stăm acolo, sus, și să ne simțim puțin mai zei. Nemuritorii secundei. Pentru că te sărutasem odată, neștiut. Și timpul meu, timpul oamenilor, înghețase. Alerg, până atunci, alerg către capătul lumii. Alerg până noaptea aceasta perpetuă se va preface din nou în zi.