Anatolie,vâslind

Râzi frumos,nu ţi-am spus niciodată

Dar când râzi, bolta sinilie se deschide puţin

îngeri mai mari, îngeri mai mici

Şi sfinţi îşi iţesc capetele

Heruvimii te privesc cu toată mulţimea lor de ochi

pentru o clipă, apoi îi închid strâns.

” E prea multă lumină aici” spun în cor

trăgând după ei cerul făcut fermoar.

Râzi ca un cuţit,până îmi sfâşii pieptul

răscolind lumile  de sus

lumile de jos. Râzi cald ca o mamă

la capătâiul copilului, şi râzi atât de rar

că îmi măsor timpul de la un surâs al tău la altul.

2480 de dimineţi

Ceasul arăta ora şase. Se înţelege, şase în zori. Dincolo de perdea se întrezărea un crepuscul încremenit de ger, aerul îngheţat vibra ca o lamă, şi părea fragil în acelaşi timp. Mi-am deschis larg fereastra, şi am respirat cu nesaţ frigul în piept. ” Ce-ar fi să încep duminica asta altfel decât de obicei?” mi-am zis. Am aruncat pe mine pulovărul de lână, aspru, greu şi totodată plăcut. Strada mea, atât de plină de viaţă ziua, acum păstra în ea parcă tăcerea câtorva sute de ani. Din loc în loc îmi mai alunecau ghetele, aşa că am păşit atent. Apoi, lacul. Lacul, pod de gheaţă intre maluri, tronsea încet. Nimeni în jur, nimeni să îi asculte poveştile. Stuful foşnea, şi lebedele , fără teamă, îşi îndreptaseră gâturile lungi către mine. Le-am pus biscuiţii pe ochiul de gheaţă amestecată cu stuf. Din celălalt mal se înălţa  soarele, leneş, negrăbit de nimic. Sângele îmi curgea acum parcă puţin mai cald, era atâta linişte în jur că îl auzeam lovindu-se de vene ca mustul care fermentează în butoaie.

Dimineţile sunt frumoase ca frigul uneori. Şi-ţi ţii de cald cu tine, când te-ai împăcat cu singurătatea din jur indeajuns. Apoi râzi. Toate războaiele au trecut. O pace de un mileniu este tot ceea ce lipseşte.  Şi o mână caldă pe care să o strângi.

Cu porţia

Presupun că este prea târziu pentru ceva ca în cărţile pe care le citisem. O vreme chiar am crezut că se poate. Apoi, altă vreme am călcat în picioare , nebuneşte, tot ce întâlneam. Acum am să stau tânjind. Şi încă vreau.

Să fie frumoasă, atât de frumoasă încât să mă doară ori de câte ori o privesc.  Frumoasă în cuvinte, în gesturi, ca un soare cald.

Să i se cuibărească întunericul în păr în fiecare noapte, şi să fie linişte. Doar noi, şi liniştea dintre noi.

Să îmi vorbească blând, şi să mă pot culca lângă glasul ei, ca Nichita  în timpul ce a trecut.

Să mă roage în zori să mergem să bem cafeaua lângă mare. Şi acolo să mi se  înghesuie în braţe şi dincolo de carne.

Să râdă copilăreşte, şi să împărţim un cataif la cofetăria aia atât de faină, cu scaune de fier forjat.

Să vrea să fim simpli, şi să ne iubim ca la manual, fără teme şi variaţiuni. Exist pentru că tu exişti.

Am căutat în mine, şi mai am resurse exact  cât pentru o dragoste mare. Nimic mai mult.

 

Să trăiesc în ea, prin ea, pentru ea.

Să-mi fii tot.

 

O zi mai puţin

Nu am mai scris de mult. Nu ţi-am mai scris de mult. Nici măcar mie nu mi-am mai scris.

Am crezut că toată farandola asta drăcească este o cruciadă, şi că am plecat în căutarea adevărului suprem. Mi-am dat răgaz, mi-am scuturat de nenumărate ori hainele de praf, şi am crezut că a pune un pas înaintea celuilalt înseamnă a merge mai departe. În faţă, prăpăstii adânci- îmi privesc dimineaţa chipul nebărbierit în oglindă, şi mi-e greu să mă recunosc. Pe argintul de sub sticlă zace altcineva, îmbătrânit, cu ochii aproape stinşi, cu partea dreaptă a feţei râzând forţat, ca după o pareză. Ating oglinda cu degetul, şi necunoscutul îmi urmează gesturile, mecanic, exact. Tuşesc tabagic- „ aşa este când ţi se năruie toate visele” imi spun, şi în liniştea dimineţii este cel mai crunt adevăr pe care l-aş putea gândi.

Din mine, paradoxal, lipsesc doar eu. Până acum mi-ai lipsit doar tu.  În mine acum trăieşte doar o frică străină, pe care nu o aveam în repertoriu. O frică de secunda care vine, şi-şi face loc în carne cu ghearele. E ca atunci când te-ai apucat să sapi o groapă în joacă – ai săpat până când nu ai mai putut să ieşi, apoi ai săpat şi mai adânc în măruntaiele pământului crezând că ai să ieşi pe partea cealaltă.  Îmi văd pământul meu în care am săpat atât de adânc că nu-mi mai ajunge până la retină nici marginea cerului. Şi pământul meu adânc are gust amar, de scârbă.