Marţi se cântă

Mi-era dor. Mi-era dor să ştiu căvine ziua de marţi, în care pentru câteva ore mă bucur, mă întristez, pentru ca apoi să mă luminez iar. 
Folkul şi-a intrat din nou în drepturi, după vreo două luni de absenţă, la "La taclale cafe" din Constanţa. Ne-am revăzut, ne-am salutat, Costel Botezatu ne-a primit ca pe nişte vechi prieteni. Şi a adus cu sine o surpriză. Un tânăr folkist, necunoscut nouă. S-a prezentat simplu, Silviu. Avea emoţii grozave, ne-a mărturisit după că nu ştia cum aveam să reacţionăm. Euforic, aş putea spune. Nu aveam cum altfel să ne purtăm atunci când am auzit "Fata din vis", "Popa Nan", "Un alt început", "Râpa", "Ploaie în luna lu Marte"….pe mine mă purtase deja prin tot felul de stări, şi dincolo de interpretarea fără cusur, Silviu Covaci chiar simţea ce cântă, nu erau cuvinte aruncate aiurea peste zdrăngăneala de chitară. M-am scălămbăiat şi eu vocal preţ de-un refren, la cererea expresă a lui, aşa, numai de control. Folk? Folk să fie, chiar dacă uneori mai doare undeva, ascuns vederii.
Anunțuri

Dimineaţa a doi străini

O
durere infernală de cap pusese stăpânire pe mine. M-am trezit
buimac, cu ochii lipiţi, mirosind primele raze de soare strecurate
prin ferestrele mari. Am incercat să mă mişc, dar braţul drept
mi-era amorţit ca de moarte. Îndreptai privirea, şi am vazut-o.
Dormea, cu un zâmbet mic întipărit pe chip. Îi ghiceam albastrul
dincolo de ploapă, ascuns, odihnindu-se pentru zilele ce aveau să
vină. Dormea, şi mi-a părut că e acolo parcă de-o viaţă
întreagă, nu de-o noapte, ea crescuse acolo, odată cu mine, din
tendoane, din muşchi şi oase. Am acoperit-o cu pătura, de teamă
să nu o trezească răcoarea de aprilie, strângând-o mai bine în
braţe.

Tâmpa
era învăluită de o ceaţă lăptoasă, groasă, amestecându-se cu
verdele crud. Liniştea atârna deasupra a toate, numai lemnul din
casa aia veche, cocoţată în vârful lui Nicăieri trosnea uşor.
Mă răsteam la dulap, la duşumele în gând : „Mai încet măi,
lemnăraie, copilul ăsta frumos doarme aici, voi nu vedeţi?!” O
clipă, toate se făceau că mă ascultă, apoi mai trosneau puţin.
Am zăcut aşa, strângând fiecare secundă la piept ca pe un secol,
privind-o cum doarme cuminte, şi mă gândeam că aş fi putut să-mi
petrec toată viaţa aşa. Îşi făcuse un culcuş la mine-n suflet,
şi nu avea să plece prea curând de acolo. „Am să veghez ca
Cerber”.

De
acum, ceaţa se risipise de mult, dezlipindu-se de literele mari şi
luminoase ale Braşovului, pe care le confundasem cu Luna în seara
dinainte. Eram abţiguit, şi trântindu-mă în pat, mă cuprinsese
un  romantism subit: „ Ui, uite draga mea, ce frumos luminează
Luna!”. Apoi, conştient de gafă într-un târziu, mă alăturasem
râsului ei convulsiv.

S-a
mişcat încet, punându-şi capul pe umărul  meu, şi a deschis
ochii. Am sărutat-o pe frunte, în loc de „bună dimineaţa”,
lăsând-o să se pisicească în voie.
*Fragment din " Cea mai frumoasă femeie-minciuni cu iz de adevăr

Primul drum, ultima gară

Pe un
umăr mi-atârna rucsacul vechi, odată gri, acum decolorat de mult
prea multele drumuri. Îndesasem în el două tricouri, pantaloni
scurţi şi-o pereche de şosete. Lucruri puţine, şi bucurie în
rest. Lacrimile ei de cu o săptămână în urmă, din gara de munte
de unde plecase, mâna care-mi albise de la forţa aproape inumană
cu care mi-o strânsese, muzica ce-mi răsuna în creieri, toate mă
făcuseră să promit că am să vin la ea. Acolo unde ştiam că
mi-e locul. O vreme am să vin numai puţin, apoi voi rămâne puţin
mai mult. Poate chiar o viaţă. Ajunsesem devreme în gara din
Constanţa, era abea ora trei. Mi-am aprins ţigara, şi am tras
pofticios din ea. Dacă naşii nu erau de treabă, era posibil să
fie ultima ţigară până la Medgidia. Priveam limbile ceasului cum
se deplasau greu catre patru, leneşe. Un vechi cunoscut alerga cu o
ditamai valiza în mână. De cealaltă-şi târa prietena. Am făcut
cunoştinţă pe fugă, mai era numai un minut. Ea pleca la
Bucureşti. El rămânea în Constanţa. Mă bucuram că nu voi merge
chiar singur totuşi până în Gara de Nord măcar.

Cu
greu am găsit loc  într-un tren umplut până la refuz, atât la
clasa I cât şi la clasa a doua. Toţi păreau că vor să meargă
la Bucureşti. „S-o da ceva moca”, gândeam eu, asemănând
situaţia amuzantă de acum în care nici măcar pe hol nu aveam unde
să stau omeneşte, cu cea a vaselor pline cu italinei care au
acostat la începutul secolului trecut pe coastele Americii. O mică
migraţie sezonieră totuşi, şi nimic mai mult.

Se
cunoscuseră la spital. Amândoi sufereau de o boală extrem de rară
a sistemului imunitar. Au fost aduşi în stare critică aproape în
acelaşi timp. Şi-au ţinut de urât trei luni, după care,
externaţi fiind, şi-au dat seama că s-au îndrăgostit. Şi se
împlineau patru ani de când se iubeau. Era o fată inteligentă,
mult peste majoritatea celor pe care le cunoscusem, şi a fost o
companie plăcută Printre discuţii despre istoria religiilor, al
doilea război mondial, medicină, filosofie şi beletristică,
condimentate pe alocuri cu mici povestiri despre adolescenţa mea
destul de zbuciumată, nici nu am băgat de seamă cum a trecut
timpul. Am ajutat-o să coboare bagajul, ne-am luat „la revedere”
şi-am privit în jur.

Gara
de Nord era la fel de murdară cum o ştiam, nimic schimbat.Lume
pestriţă, bişniţari, hoţi, agenţi de pază cu feţe de
infractori, SRI-ştii cu transportoare electrice cărând spre
vagoane colete secretizate româneşte cu câte-o pătură jegoasă,
toate alcătuiau un mozaic turnat de-un meşter care băuse cam mult
înainte să se apuce de treabă. Şi-mi amintea de ce era poate
singura gară ce nu mi-a plăcut vreodată, gara lipsită de orice
fel de bun-gust arhitectonic, lipsită de calităţi. Ba nu ! Dacă a
fi mare e o calitate, Gara de Nord are o calitate. Şi aici eram
nevoit să îmi petrec următoarele două ore. De la terasa
exterioară a McDonald’s-ului „admiram” cosmopolitul peisaj. O
bătrână tragea după ea o ditamai paporniţa de rafie, din care
răsăreau mănunchiuri de praz. Moşul trăgea nepăsător dintr-o
ţigară aparent Mărăşeşti, scuipa tutunul scuturat din când în
când, şi se răstea la babă „ Ce-ţi zisei
eu ţie. Văzui că avem de stat acum. ‘rai a narţî, de nu te-oi
duce la Caracal pe jos!”.


uitam din când în când la tabela care se schimba ameţitor. Veneau
trenuri, plecau trenuri, trenul meu lenevea pe undeva. O oră
jumate…o oră….zece minute cât primăvară întreagă. La 9 şi
un sfert, vocea stridentă a unei ceferiste cu doi copii, bătută de
bărbatul şi el ceferist probabil care venea acasă beat în fiecare
seară, sătul de atâta zgomot de şine, anunţă în scârbă
„Trenul Rapid 360 se află garat în staţie şi va pleca de la
linia una!” Pe peronul supraînălţat al liniei 1, fumam ultima
ţigară din pachet. „Fumez mult, mult prea mult. Noroc că mai am
un pachet la mine, mă gândeam eu că aşa o să păţesc”.
Călătoream singur, şi probabil mi.ar fi fost ruşine să cer o
ţigară cuiva. Căutam vagonul, uitându-mă din când în când pe
bilet să fiu sigur că nu greşesc. Cei trei oameni care mergeau
până cine ştie unde cu mine erau deja instalaţi comod pe
banchetele ponosite.

-Bunăseara,
nu vă supăraţi, cred că unde staţi dumneavoastră întins e
locul meu.

Un
craiovean cu alura de Nea Mărin îşi ridica doza de Bergenbier de
jos, se ridică şi pe el de pe cele două locuri ocupate abuziv,
şi-mi zâmbeşte. E clar, politică, fotbal şi femei, până la
Craiova. Aşa că, să fiu în ton, scot şi eu o doză din aceiaşi
bere. O să fie un drum lung, tare lung.
 *Fragment din " Cea mai frumoasă femeie-minciuni cu iz de adevăr"

 

A fost să fie

Sau de ce ne iubim părinţii.
Părinţii mei fac azi 24 de ani de la căsătoriei .Sunt la fel de frumoşi ca atunci. Au îmbătrânit amândoi, au albit, şi au început să semene înfiorător de mult unul cu altul. 24 de ani, aproape un sfert de secol, şi parcă era ireal când îmi povesteau că s-au cunoscut la sfârşitul lui Iulie. Şi-n septembrie gata nunta. Fără pregătiri, fără căsătorii de probă, fără prea multe fasoane. Aşa le fusese dat, să fie împreună. I-am luat ca exemplu. "La bine şi la rău" pentru ei chiar înseamnă ceva, şi jurămintele alea şablon le-au înţeles la modul lor personal. "La rău" parcă erau şi mai apropiaţi. Li s-au întâmplat multe. Mult prea multe. Niciodată însă vreunul din ei nu s-a gândit măcar să bată în retragere. Să spună că nu mai poate. Sau că i-ar fi mai bine singur. Au ţinut cu dinţii de o căsnicie cu mărăcini şi flori în aceiaşi măsură. Pentru că s-au iubit,şi mă uit la ei cu drag, atunci când văd că după 24 de ani nu s-a schimbat nimic. Ai spune că-s în ziua aia în care s-au lovit unul de altul din întâmplare.

Început de poveste

Cred că era Martie.
Una din dimineţile alea pe care toţi le cunoaşteţi, în care te
trezeşti de voie de nevoie, cu dureri infernale de cap. O duminică
de Martie mai precis, mahmură, mai mahmură ca niciodată parcă.
Soarele pătrunsese jumătate în cameră, şi îmi gâdila nările.
„Nu, chiar nu am chef să mă trezesc, vreau să zac până mâine”.
Din păcate, mirosul de cafea lăsată pe birou a fost mai puternic,
şi m-am extras cu chiu cu vai din învălmăşeala de perne şi
plapumă. Nu prea îmi dădeam eu bine seama ce se întâmplă, şi o
gaşcă de pitici de meserie mineri tot îi dădeau de zor cu
târnăcoape bine ascuţite în tâmple. Râdeam în sinea mea, şi
parcă-i vedeam pe cei şapte pitici ai Albei-ca-Zăpada cântând şi
făcând mişto de mine. Hotărât lucru, nu am să las să se
întâmple aşa ceva. Totuşi, mai puţină bere ar fi indicată,
preventiv.

Îmi priveam cana
verde, mare, cu o dâră de cafea scursă pe buză, aburind. Parcă
mi-era teamă să o apuc, după ce-mi privisem mânuţa dolofană cum
tremură ca un urs polar jupuit de blană şi lăsat pe un gheţar.
Am îndrăznit totuşi, şi primele două înghiţituri au fost de-a
dreptul miraculoase. Puţin aer proaspăt, rece, tăios, nu avea cum
să facă altceva decât bine, aşa că i-am făcut loc în cameră
şi domnului Aer. Care aer mi-a redat luciditatea de moment. Să nu
care cumva să credeţi că luciditatea a stat prea mult pe la mine.
De
moment.

Revigorat,
mi-am aprin calculatorul, curios să văd ce se intâmplase în
online cât timp eu trăsesem pe linie moartă. Nimic nou,
banalităţi, oamenii pe messenger ba dormeau, ba erau
Busy,
cu
drăcia aia roşie de tip „ Acces interzis” lângă pozele lor
pretenţios numite a
vatar.

Mama
mea, căci orice om trebuie să aibă o mamă, mi-a fost un fel de a
doua cafea. În burtica aia plină de greţuri ca de femeie gravidă,
mi-a teleportat zeamă acră. O sfântă mama! Acum, cu toate
simţurile la cote normale, parcă vedeam lumea cu alţi ochi. Parcă
vedem lumea şi-atât, de fapt. Cele mai frumoase rânduri urmau să se scrie.

 *Fragment din " Cea mai frumoasă femeie-minciuni cu iz de adevăr"

Gând rebel

"Se plimbă ca un om nepăsător şi beat…"
În altă ordine de idei, cum poţi să scapi de obsesii? Ete numa aşa.
Mă uitam prin meniul telefonului. Şi mă miram că nu găsesc kebab şi shawormă.
De dimineaţă, unu mai beat ca mine mergea ţînându-se de bloc. Când a pipăit şi-a văzut că se termină blocu’, s-a întors. Înţeleaptă alegere.
O să ne ia dracu pe toţi. Cât de curând. Dacă nu, vine 2012, când toţi boşorogii vor primi Viagra moca şi nu vor mai exista fecioare pentru dezvirginatorii profesionişti.
Şi tot în 2012, o zic ca pe o profeţie, un om se va trezi într-o dimineaţă şi va trage o labă. După care se va scobi în nas. La maternitatea din Constanţa, o ţigancă cu ţâţe mari va făta un borac.
Nu în ultimul rând, femeile sunt ipocrite. Nu întrebaţi de ce, nici eu nu ştiu, da aşa mi-a venit să zic.
O las pe cealaltă Alină să cânte.