No escape

„I felt like crying but nothing came out. it was just a sort of sad sickness, sick sad, when you can’t feel any worse. I think you know it. I think everybody knows it now and then. but I think I have known it pretty often, too often.”
— Charles Bukowski (Tales of Ordinary Madness)

your song

Priveşti în gol, de ore bune, îţi pui fel de fel
de probleme, nu stai comod nicicum, capul ţi-l sprijini
de pe o mână pe alta, îl simţi că se îngreunează
de atâtea îndoieli, nimei nu ştie cum este bine
poate doar babele, ele sunt atotştiutoare de când
lumea şi pământul, nu mai ai timp, aproape că
vezi de pe canapeaua pătată într-un colţ capătul
vieţii, merge la trap, e vremea să citeşti o carte
şi să nu înţelegi nimic, literele nu formează
cuvinte pur şi simplu, le-a amestecat cineva, iţi
spui, grăbit, da, poftim, e domnişoara, stai jos
sigur ai obosit de atâta drum, pune-ţi bagajele pe
trupul meu, azi e polivalent, pieptul meu îl fac
pernă şi maşină de spălat, cuier, şi umărul o să
fie noptiera ta de dimineaţă, ţi-e teamă totuşi
vorbeşti mult şi fără sens, aşa crezi că îţi mai
acoperi din emoţii, te-au copleşit de mult, râzi
înfundat şi spui glume proaste, nu e nimic
obişnuit în starea ta,alb, negru, nuanţe de gri
ai o existenţă ca o peliculă tehnicolor, te vezi
prin capul tău, transformat în tub catodic, un
televizor Sport 251, ţi-ai schimba canalul
pe ceva mai serios, din care ea să înţeleagă
bunele tale intenţii, o cunoşti, e ca răcoare
de dimineaţă, când deschizi geamul şi miroase
a proaspăt, mijiţi amândoi ochii cât să nu
vă orbească lumina dintre voi, atât, de restul
se ocupă hazardul, nu ştii câtă dragoste sau
ceva asemănător are să-ţi încapă în piept.

În fiecare dimineaţă, sub geam găseşti o zi de toamnă

Ştii cum e cu toamna asta ? E ca atunci când te tai la un deget. Curge puţin sânge , te doare o zi, două, dar se închide rana. Şi rămâne o urmă mică, mică de tot, care să îţi aducă aminte. Noi, oamenii, suntem ca tăieturile de la deget, sângerăm puţin în septembrie, ne mai uităm unii la alţii a aducere aminte în octombrie, cu dor, apoi plecăm fiecare pe drumurile noastre. Dintr-o toamnă plină de lumină, ne ridicăm un monument de întuneric, uităm că de Crăciun, fiecare are dreptul la o pereche de braţe în care să se ascundă copilăreşte. Nu e greu, dar ne este frică să simţim pe de-a-ntregul, simţi cu un atriu, cu un ventricul, niciodată nu lăsăm dogoarea aia plăcută să năvălească în toate camerele sufletului. Pentru că cineva a trecut odată cu bocancii pe acolo, poate. Ne rupem unii de alţii cu uşurinţa cu care rupi o filă din caiet, rămâne câte un loc gol, rămân pagini desperecheate, albe, pe care nu apucasem să scriem nimic, pe restul de pagini o să scrijelim cu mâini tremurânde rânduri cu ” a fost odată”. Consumul excesiv de singurătate va dăuna grav sănătăţii planetei.

Postbellum

Atât de simplu am crezut că ar fi fost
să nu ne fi-ntâlnit în bătălii vreodată
un cântec mic, un cântec fără rost
Ar fi tăcut în lumea noastră-aglomerată.

Mi-am murdărit mândria , epoleţii, uniforma
negociind tratate de război cu tine
ca blând supus, le şi schimbasem forma
tu ai să lupţi cu monştri, eu cu balerine.

treceau prin noi obuze ca prin zid
Fusesem liberi, deveneam doar unul
Sărutul tău mi-ardea atunci, acid
Armate-ntregi, doi generali, soldaţi şi tunul.

Luptam în zori, şi răsuna-n tranşeu
Balada în acorduri necazone
Tu Andromedă, eu numai Perseu
ne împuşcam din tancuri cu-anemone.

Moartea uita să moară în război
Bătrânii se-nrolau luptând cu sparte oase
Pe câmpul înflorit de lupte multe, dormeau soldaţii goi
Moartea îi mângâia cu degetele albicioase.

Hai să capitulăm! Eu am să mă prefac lovit
de lene, scârbă, poate de sictir
E drept, soldaţi, tactic vorbind, azi am greşit
să stau în mijlocul acestui tir!

Anatolie, ai înnebunit de tot? Ai o plasă
plină de perle, şi o arunci în troaca porcilor?
Dacă te-ar vedea acum moş Platon, Anatolie bietule
cum îţi loveşti tâmplele de pereţi până sare varul
ar spune o înjurătură în ruseşte, ceva aşa de spurcat
să nu pricepi nici tu, şi nimeni din toată Mila.

O insulă numai a noastră

O să-i dăm târcoale pe marginile ei, e insula noastră
am primit-o cadou de la mama, m-a întrebat , nu vrei o
insulă,eu nu am ce face cu ea, am luat-o, am spus frumos
sărumâna de insulă, mamă, hai să mergem pe margini
eu într-o direcţie, tu în cealaltă, ca la un exerciţiu
de supravieţuire- e o insulă rotundă, când ne întâlnim
din nou, să ne luăm în braţe, fiecare revedere să fie
şi mai intensă, ne sărutăm îndelung, nimeni nu ne vede
aici, unde a început taina noastră s-a terminat omenirea.