Subiecte Bacalaureat 2011, proba E. Respins

Mi-am dat seama că nu se gândea întotdeauna la o eventuală despărţire; asemenea gânduri,
cumplite, le respingea cu dârzenie întreaga ei fiinţă. Dar bănuia că viaţa aceasta, trăită împreună clipă
de clipă, miracolul acela, a două făpturi necontenit prezente una pentru alta, nu va putea dura. Îsi
dădea seama, zărindu-mă uneori în faţa raftului cu cărţi, că în curând mă va cuprinde vechea mea
patimă, si că atunci munca mă va fura de lângă ea ceasuri si zile întregi. Stia că setea mea de creaţie,
de scris, a fost numai adormită, că ea nu va putea fi definitiv stinsă. Se împăcase cu acest destin –
despărţirea noastră pentru lungi, chinuitoare intervale – dar l-ar fi voit cât mai târziu împlinit.
Câteodată îsi spunea că e imorală cu dragostea ei strivitoare, că un om nu poate trăi fără să
muncească si mai ales un artist nu are dreptul să-si îngroape talentul într-o dragoste fericită, si pentru
fiinţa ei cinstită îndoielile acestea erau chinuitoare. Dar întotdeauna sfârsea prin a-si spune că, moral
sau imoral, bine sau rău, toate acestea n-au nimic de-a face cu adevărata, tainica dragoste; că
întâlnirea noastră este singurul lucru esenţial, real, iar toate celelalte – muncă, creaţie, talent, onoare
si câte vor mai fi – nu preţuiesc nimic, căci toate sunt zădărnicii omenesti ale pământului…

Bacalaureatul ăsta îl mai dădusem odată.Şi pare-mi-se că l-am picat, din cauze necunoscute. O fi fost de vină comisia. Sau chiar nu învăţasem nimic, cine ştie. Dar mai sunt câteva sesiuni de reexaminare.

19313 ore

Şi vremea asta parcă nu a trecut niciodată.

Gării îi creşteau clape, clape albe şi negre, ca de fildeş, pe care ea apăsa la fiecare pas. Auzeam diezi si bemoli, răsucindu-se în jurul unui peron. Mie îmi murea poezia, şi învia din secundă în secundă. Îmi jur că nu am să mai scriu, îmi jur că voi arunca undeva departe condeiul, limitându-mă la a o iubi. Însă aud iar gara ca un pian, mângâiată de tânăra Ileană, aud partiturile şinelor de tren, înşirate cuminte, voltele, reiau da capo al fine, şi o vărs iar în poezie. Cerul se deschide ca o cupolă spartă, şi ne cheamă sa ne crească aripi. Ea e poezia mea, şi nu mă pot opri din a o scoate la lumină prin umilele cuvinte. E puţin ce-i drept , căci nu ştiu sa cânt la gara mea, e prost acordata.”Destinul nostru nu se împlineşte aici pe Pamant..”. Măcar încercăm.

Postcoitum

*Atenţie. Textul de mai jos conţine cuvinte şi expresii considerate de unele persoane ca fiind vulgare.

Suntem bolnavi de ejaculare precoce

Scuipăm cuvintele ca lichidul seminal

câteodată către orizont, părându-ne un vagin

alteori la zenit, crezând în amorul carnal

murdărind cu silabe cerul senin

Suntem bolnavi de vorbe venerice

le îngreţoşăm , aruncându-le prea repede

ca pe un fel de antibiotice

E boala secolului , asta, să ejaculăm literă cu literă

şi să nu ne pese, să naşteţi, voi, femei

din căldura coapselor voastre , din curbe

făcute de fese rotunde ca nişte idei,

Un leşin postcoitum, mimând orgasmul

când vă vârâţi intre picioarele sufletului

naivitatea celui de desupra

Bolero

Parcă am mai fost aici. Nu este o senzaţie de deja vu, dar călcătura apăsată, amară, care a strivit betonul sub greutatea ei, îmi spune că am mai ajuns cândva în locurile astea străine. Briza se înteţeşte, ridică fire de nisip deasupra balustradelor ruginite, şi mă face să închid ochii. Se luminează totul în jur, ca şi cum ar fi Anul Nou. Cunosc şi lumina, era lumina din ochii ei, odată.Plină de căldură, pătrunzând în fiecare por al fiinţei, prelingându-se puţin câte puţin peste pietrele de pe inimă.
Marea se zbate, val cu val, se zbate să mă trezească, parcă ar vrea să mă lovească cu capul de Cazino, urlându-mi printre diguri să nu mai visez. E vreme pentru toate, niciodată nu ştim când a avut loc ultimul dans. Poate la miezul nopţii, poate în zori, poate balul sinistru la care luăm parte nici măcar nu a început. Menestreii se reped războinic să ne fure amintirile, se reped zadarnic, pentru asta ar trebui să ne jupoaie, pe braţe, piepturi, chiar şi pe chipuri s-au încrustat prea adânc cele câteva zile de atunci, miile de cuvinte, lacrimile înghiţite înainte să fie uscate prin cârciumi sordide, mâinile mele poartă urmele mâinilor tale. Nu e nicicum prea târziu, mâine începe doar când îi dăm voie, căci e tot ce-a rămas, un mâine continuu în care să aşteptăm un alt soare, care să pătrundă prin ferestre deschise, într-o vară promisă.

Din nou despre un nimeni numit Horia Stoicanu

Am urmărit constant un blog, de ceva vreme încoace. L-am urmărit nu pentru că ar fi avut ceva de zis, ci pentru că eram doar curios să văd până unde poate duce ipocrizia, îngâmfarea şi egou-ul unui om asupra căruia planează de multă vreme umbra lipsei de integritate psihică. Voi explica în cele ce urmează.

Am fost şi sunt un admirator al folkului. Prietenii mei ştiu cel mai bine asta, şi nici nu m-am ferit să o afirm, în repetate rânduri. Mi-au plăcut deopotrivă titanii folkului românesc, precum Pittiş, Baniciu, Vintilă sau Ducu, dar şi artişti mai puţin cunoscuţi, ca Vasile Mardare, Adrian Beznă sau Walter Ghicolescu, ori tineri şi cu încă  acea lumină cutezătoare în voci şi compoziţie, precum Mihai Boicu, Mişu Călian sau Anamaria Bordean. Toţi mi-au fost dragi, în primul rând pentru că fac artă, o artă apropiată de suflet, mai mult sau mai puţin reuşită, dar înţeleasă ca atare şi asumată.

Despre Horia Stoicanu îmi pare oarecum inutil să mai spun ceva. Am scris, m-am revoltat, mi s-a confirmat opinia conform căreia un nimeni rămâne un nimeni şi după ce aruncă noroi în ceea ce o societate întreagă îmbrăţişează ca fiind valabil. Am vrut să vorbesc cu totuşi o urmă de respect, însă acest „uriaş” al folkului, el care strigă sus şi tare că e piatra de temelie a muzicii, el care din proprie iniţiativă a plecat de la Flacăra, vezi-doamne, a depăşi măsura. Neînţelesul folcăist care probabil nici toate acordurile de chitară nu le cunoaşte scrie pe o mizerie de domeniu, pentru că a descoperit internetul. Mai bine, mai rău, fiecare, nu-i aşa, scrie după cum îl duce procesoru’ primit de la mama natură.  Păi bă băiatule, când ai ceva defect la scufiţă, stai în casă, nu mai semnaliza lumii întregi că îţi filează lampa.

Exemplificăm cu ultimul articol, care mi-a stârnit hohote de râs. Abia acum am înţeles că e ceva putred în Horia Stoicanu. Vreo 70 %.Cităm şi analizăm

Ceea ce frapează imediat este lipsa noutăţilor din repertorii, interpreţii apelând costant la succese autohtone mai vechi sau la cover-uri- Păi stimabile, hai să facem o socoteală scurtă. Matale spui că dai cu muzicuţa din ’75. Şi nimeni nu ar putea să îţi numească o piesă mai de Doamne’ajută. Exceptând alea la care a pus voce şi chitară Vintilă, şi unde mă îndoiesc suspect de  mult asupra procentajelor contribuţiei tale. „În sala paşilor pierduţi” sună ca un cur, iertată fie-mi comparaţia. Başca, bă! Ai în 36 de ani 6 piese înregistrate. Pe lângă vreo 5 sau 6 piese Colibri, unde, la fel, dacă Moţu nu punea mâna, şi ţi le cântai matale, te alegeai cu cel mult 5 kile de roşii pentru bulion.  Concluzie: ai scris o piesă odată la 6 ani. Şi ai neobrăzarea să te plângi că vin copii de 19 ani şi susţin recitaluri de două ore cu piese vechi. Mi-aduci aminte de o cifră. De zero, da.

 

Să nu înşele numărul relativ mare al manifestărilor. Ele vin ca o consecinţă a sărăciei generale, iar genul se arată de departe soluţia cea mai ieftină pentru organizatori.- Să mori tu la duş! Înseamnă că a trecut ceva vreme de când n-ai mai scos mufarina din casă. Consecinţa sărăciei generale, auzi la guru. Păi cum a început mă lepro folku’? Îl cântau lorzii-n Buckingham Palace? Dădeau cu chitara pe la Fort knox, printre lingouri de aur?  Te-ai gândit vreo secundă că s-ar putea să fie o problemă, dacă sunt atât de multe cântări, şi pe tnie nu te caută nimeni? Eu da.  Chiar şi aşa, să te plătească din sărăcia aia a lor, că de-asta fac ei folk

Nici el (publicul)nu mai e acelaşi, adică format majoritar din studenţime, deschis spre nou, însetat de artă şi revelaţie. Vezi domnişoare elegante, venite să îşi etaleze toaletele, machiajul, farmecele, şi o sumă de băieţi entuziaşti, cu gândul la maşini noi şi afaceri mănoase. Nenea, bunădimineaţa. Băieţii entuziaţti şi cu bani sunt studenţii de ieri. Care încă ascultă folk, şi care au fost în stare să nu fie eternii studenţi.Şi domnişoarele au fost elegante dintotdeauna. Pentru că POT. Ba eu pun pariu şi că n-ai mai scos capu’ din casă de cel puţin douăj’ de ani.  Studenţimea încă vine la folk, şi-şi etalează ei săracii, da nu luxu’, ci tricourile de zi cu zi, pline de praf de Regie şi de bere la bidon. Încă e singurul refugiu al multora, muzica asta pe care încerci să micţionezi din nu ştiu ce motiv. Poate-ar veni şi tineretu’ ăla să te vadă dacă nu ai avea tarif de 400 de mii pe bilet. A stai că nu ai atât. Atât are Baniciu, pentru că POATE! Şi pentru Baniciu, unii îşi vând bonurile de la cantină. Tu ? Ce faci? Mi-am amintit, NIMIC.

Această asistenţă nu cere altceva protagoniştilor, decât bună dispoziţie, o seară plăcută şi ceva agilitate demonstrativă, ca mobil al admiraţiei. Totuşi virtuozitatea ţine mai departe doar de recuzita artei, nicidecum de psihologia ei.- Profundule, misticule! Tu ai versuri şambalistice, am uitat. Da’ baiu’ că le-au uitat şi alţii. Şi uite-aşa s-a pus umbra peste tine. De ce cânţi, să arăţi cât de iniţiat în armonii şi câtă adâncime zace-n tine? Sondă petrolieră ce eşti! Probabil că eşti tare singur acolo jos, dacă nu ai prins mişcarea în 36 de ani. Artiştii cântă pentru public, nu împotriva lui. Ştii ce-i ăla un bis?  Evident că nu, şi nici nu o să afli prea curând.

 

Să trag concluzii ar fi steril, orice om cu un IQ mai mare puţin ca numărul de la pantof le trage şi singur. În schimb vă provoc la o scurtă comparaţie auditivă.

 

  nea Horică, suni deloc. Chiar deloc. Şi plictiseşti. Ţi-o spun cât de grav se poate.
Şi asta ca să vezi matale un om care are ani mai puţini în buletin decâţi zici că ai matale cu chitara în braţe.

793-Someone needs sleeping pills

Ehe, cum îşi

mai răsfira ea prin somn

părul bolnav de întuneric

mult, de întuneric des

umblam cu mănuşi

ca un domn

să nu-i stric noaptea de porţelan

de pe chip

îmi dădeau gândurile ghes

să o ţin adormită un an

şi alte asemenea prostii

vezi tu, eram copii,

dar parcă undeva

acolo-n seara împricinată

cu ea odată

a adormit vremea toată

şi-mi doarme şi ceasul

şi limba în gură

în jur mi-e miros

de coniac, de băutură

de vorbe de prisos

şi parcă m-apucă

aşa, câteodată, din nou

dor de ducă.