Aseară

Băi, habar nu ai cât de frig s-a făcut

în frigider. Mi se pare că lumina

stă aprinsă şi când închid uşa

ehei, vrea să-ţi lumineze carnea atât de plină

plină de viaţă, pe care ţi-am tranşat-o aseară atent.

Vezi, nu vroiai să mă ierţi că mersesem

la curve. Acum stai şi tremuri, împrăştiată

eu doar ce m-am întors de la aceleaşi

veşnic buhăite curve. Aş fi uitat de tine

dacă nu mi se făcea foame. Tu zâmbeşti din congelator.

Timpul sufletelor noastre

Îmbrăcată în roşu, un roşu pal, erai cea mai frumoasă femeie din lume. Ştiu că nu ai habar, dar azi, noi doi, ţinându-ne de mână copilăreşte, doi oameni mari de-acum, ieşisem la plimbare sub arşita care toropea tot. Şi  drumurile pietruite de  lângă mare ne sorbeau paşii, mirându-se cum de zburăm. Din spatele tău, atât de frumos arcuit,  creşteau două aripi cu gust de vată de zahăr, două aripi dulci şi pufoase, mistuindu-se în aşa de multe săruturi. ” De ce îmi săruţi aripile?” mă întrebai, în vreme ce planam deasupra trotuarelor pline cu blegii care nu ştiau să zboare.”Tu nu vezi că se topesc?” Tăceam. Nu ştiam ce să îţi răspund, era o întrebare la fel de stupidă ca aia în care mă întrebai de ce te iubesc tocmai pe tine. Pur şi simplu pentru că exişti, şi pentru că atunci când închideam ochii, se mistuiau de fiecare dată graniţele Pământului.

La început , te strângeam tare în braţe de teamă să nu-mi fugi din priviri. Apoi te-am strâns la fel de tare, în mintea mea, tocmai pentru că plecaseşi. Să-mi spui când are să te doară strânsoarea, iar eu am să retez mâinile. Şi dacă totuşi, ai să îţi aminteşti vreodată de cum noi zburam, netulburând praful decât cu răsuflarea caldă, poţi să-ţi odihneşti tâmplele pe pieptul meu, unde n-a mai odihnit nimeni, după ce obrazu-ţi îmi ardea flăcări tăcute. Moartea trebuie să aştepte, pe cerul gurii-mi stărui încă, văpaie şi gheaţă, şi nu-i loc pentru îngropare dincolo de apusuri. De-o parte măcar, timpul a stat în loc. Şi aici, draga mea, e încă primăvară.http://embed.trilulilu.ro/audio/vicos/38c3e4832497a6.swf

Vară Indiană

Stăteam de vorbă cu mine

Doar eu îmi mai rămăsesem, din toţi prietenii mei

Şi nici măcar eu nu mai aveam chef de vorbă.

Vara asta nu mai exlodează în culoare, ca altă dată, aşa cum îţi promisesem  atunci. În Gustar, verdele se schimonoseşte în arămiu de toamnă târzie, care mă face să mă uit în calendar. Îmi pare că mi-a ieşit sufletul afară, la vagabondaj, şi-şi face de cap cu frunzele alea, pictându-le fistichiu. Ah, suflete candriu ce-mi eşti, beat de căldură, ce crezi tu că faci, când umbli în pielea goală pe străzi?

O să ne iubim din nou, mă, suflete, eu, tu şi ea, când o fi ca iubirea să moară, şi-atunci să vezi nuanţele crude cum au să se împrăşrie a primăvară peste tot, din nou, şi nu om mai năduşi din rărunchi.

Aşa că, te rog eu, revino-mi în piept, şi nu mai fugi aiurea. Măcar la mine e rece şi pustiu, şi nici nu-s copiii ăia să arunce cu praful uliţelor în sus, strigând halucinant „Plouă, plouă!”. Las uşa deschisă, pentru când ai să te-ntorci din pribegie.

Vezi tu, am aşternuturi curate  întinse pe pat, şi nu dorm pe ele, sunt pentru musafirul care ştie să se descalţe de bocanci când mărşăluieşte prin faţa uşii mele, chiar dacă vine la priveghiu-mi, cu două garoafe şi-o lumânare pe jumătate arsă.

De-asta nu se fac mă vara nunţi, ţi s-ar lipi rochia albă de sânii transpiraţi, şi-ai rămâne mireasă pe veci, crescându-ţi odrasla îmbrăcată-n dantele, cu voal pe faţă şi buchet alb în mâna dreaptă.

De atâta vară, femeie, vom refuza să mai respirăm vâlvătăi…ni s-au uscat buzele, parcă cer un sărut.

Dimineţi

-Nu vă supăraţi, din întâmplare, nu aveţi cumva o ţigară? Îmi cer scuze că deranjez aşa.

Scotocesc în buzunarul blugilor, şi scot un pachet mototolit de Rothmans, în care ţigările stau cocoşate, strâmbe,  ca după furtună. I-l întind.

-Poftiţi.

Ezită pentru o secundă. Scoate o ţigară, o îndreaptă tacticos, şi o înfige în colţul gurii.

-Poate cer prea mult…dar aveţi şi un foc?

Scapăr bricheta.

-Aţi schimbat-o, remarcă el.

-…?

-Acum un an. Aveaţi alta. Una albastră.

Ridic privirea stupefiat. În faţa mea stă un presupus străin. Îl privesc atent, şi îl recunosc.  Cu un an şi ceva în urmă, cu aceeaşi demnitate de-acum, îmi ceruse încă o ţigară. Zâmbesc stângaci.

-Aveţi ţinere de minte, nu glumă!

-Şi nu aţi schimbat numai bricheta aia, domnule. Continuă monologul ca şi când un judecător dă verdictul final. V-aţi schimbat.

„Auzi, ce îndrăzneală. Străinul ăsta îmi spune mie ce şi cum. Futu-i!”

-Aveţi ochii stinşi, cred că vă este dor tare.Şi doare.

-Poftim?

Nu am mai primit niciun răspuns, se întoarse milităreşte pe călcâie , lăsându-mă pe mine cu marea. Vântul adia uşor, stârnind valuri mici. Faleza tot goală era, deşi la orele dimineţii, oameni roiau în jurul meu ca într-un furnicar.

Îmi răsunau în minte numai cuvintele cerşetorului.

Şimţi, simţi cum izvorul ăla de fiere îţi curge din nou prin gură, mă?

Te hrăneşti cu chinină , prostule, şi nimănui nu-i pasă că nu eşti bolnav de friguri. Nu-ţi mai cântă niciun fel de muzici în cap, eşti prea surd ca să mai auzi cu îţi bate moartea la geam.

Şi am să mă mir când într-o dimineaţă, lenevind cu cafeaua-n mână, o să vină să mă ia. Păi dacă Dumnezeu a uitat să plouă, cum să mai crească doi din nimic?!

Te-ai strecurat din nou în spatele pleoapei, şarpe ce-mi eşti, cu piele fină.  Şi te-ai pus taman între mine şi mare, să nu mai aibă loc să-mi crească fluxul în retină. Între mine şi munţi, să nu mai văd crestele goale şi singure. Între mine şi oameni, să merg orb printre ei, pipăindu-le chipurile, neştiind dacă sunt buni sau răi.

De dig se mai spărsese un val, şi spuma închipuise trup de femeie pentru o secundă. Uite, cât de frumos te scăldai cu gleznele-n mare.

Din gări

Tu nici nu ai habar cât de rece e piatra

asta

pe care stau, ca o piatra de mormânt

vezi, dacă ai dat drumul la gaze

şi le-ai lăsat aşa?!

ne vedem unde ne-am născut prima dată

în pământ.

***

Testamentul mi l-am scris

cu sudoare

mi-era frică

să nu pătez hârtia

cu sânge.

***

Doamnă, ai să dai seamă

pentru lacrimile ce-au să tot curgă

din biata-mi mamă.

***

O vreme, ne lovisem unul de altul

ca doi străini,  de parcă nu ne-am fi cunoscut.

Altă vreme, ne oblojisem rănile

Acum, ne-om purta fiecare cu mândrie

cicatricile, ca pe un giulgiu.

***