Şi totuşi

Şi totuşi te mai caut

Prin răscoliri de ierni

Prin clapele de flaut

De unde noapte cerni.

Şi totuşi eşti o carne

Din ceaţă,  şi din vis

uitatând să se întoarne

Într-un prezent concis

Nu-i jale-n cimitire

Zăpezi astupă morţii

pe cruci drept coviltire

zac marginile  sorţii.

Părinţii scurmă-n gheaţă

Strigând pe nume fii

Gem spectrele de ceaţă

mame-şi îngroapă vii.

Am locul meu acolo

Să treci să-mi dai bineţe

De n-ai să uiţi, copilo

Mormintele răzleţe.

Se rup catapetesme

Şi cerul se împarte

se scurg din bolţi miresme

Târziu şi prea departe.

Pe lespedea prea rece

Mai ieri am scris poeme

De cum lumina trece

de cum nu mai e vreme .

Citeşti, şi eu cu gheara

Ce-o scot îţi zgârii sânii

miroase-a moartea seara

Se poartă-a om nebunii.

Atârnă sus lumină

De lun-albastră, crudă

şi moartea, clandestină

Fuge prin ploaie, udă.

De peste porţi bătrânii

bat cuie la coşciuge

fac văl şoptit furtunii

Vor moartea să subjuge.

Nu-i vreme de banale

Promisiuni postmortem

Cu zorile  brutale

Copii din nou ne naştem.

Îţi pipăi iarăşi coapsa

Şi-mi curge iarăşi sânge

Prin vene, şi pedeapsa

De a fi viu mă strânge.

Trăim prezentul simplu

Eu, tu, şi suntem doi

Ne doarme-n trup un templu

al veacului de-apoi

Te-am prefăcut în verbe

Ştii, verbele nu mor

Cazanul  nopţii fierbe

Când ceasurile bat

O cruce , două jerbe

trei vrafuri de păcat

o stea, şi puţin dor.

Afi,

Anunțuri

Gară, din nou

Ţie ziuă, ţie noapte

ţie Paşte sau Crăciun

Ţie ţipete şi şoapte

ţie om puţin mai bun

Ţie munţi cu fruntea verde

ţie mare şi nisip

ţie anul ce se pierde

Ţie-amorul prototip

Cu cinci zile fericite

şi tristeţi o veşnicie

Toate mie, răspândite

toate mie, nimic ţie

Uiţi să plângi, uscaţi ţi-s ochii

uiţi să taci sau să vorbeşti

Uiţi pe poale lungi  de rochii

să urăşti sau să iubeşti.

Te complaci în ipostaze

Dintre cele mai bizare

Nu tu trenuri sau macaze

Nu tu gări, nu tu marfare

Nu-s nici lacrimi pe peroane

Nu-s promisiuni deşarte

cum că pleci, lipsesc consoane

Din întoarceri de departe.

Sunt doar chipuri de străini

călători grăbiţi sau nu

Din trecut uşor suspini

Gării îi lipseşti doar tu.

Şosete

Eşti  tu femeie, şi o ştii prea bine

Ai douăzeci de ani şi dănţuieşti prin viaţă

Te joci cu fraze-alambicate, anodine

Prefaci apuşii într-o dimineaţă.

Faci paşii mari, când mergi printre noroaie

Îţi ţii copiii mici de mâna dreaptă

E vreme-acum de păci şi de războaie

Căci mâine n-ai habar ce ete aşteaptă.

E iarnă , ninge lin, şi ai mâini reci

Picoarele asemenea-ţi sunt sloi

mi-e teamă c-am să tai vreo trei berbeci

Din stînă, şi vreo două oi

Am să îi păgubesc de lână, am s-o torc

Culoarea din nadir o să o storc

din ceruri mici,albastru-violete

doar ca să râzi puţin, şi să mă-ntrebi încet

cu mâna sprijinită de perete

pe ton mirat, cuvinte-n creuzet

„Ce dracu ai făcut, poete?!”

Ei, uite-am tricotat şosete.

Poezie de nedragoste

Ţi-ai întors palma , cu linia vieţii în sus

M-ai rugat să-ţi ghicesc trecutul

Nu am văzut decât un răsărit, într-o dimineaţă

Şi-o înserare , cu palid apus

Încolo, doar o mare de gheaţă.

Ţi-ai intors palmele mici spre ochii mei

Uşor închişi, ca pentru o odihnă după moarte

Curgând din ele lumină, parcă prea multă.

„Apropie-te”, te-am rugat cu glas scăzut.

Din ce te-apropii îmi devii departe.

Nu ţi-ai găsit locul , tu nu trăieşti aici,

Ai ştiut dinainte, cititul în palmă e ca cititul din cărţi

Numele, chipurile, sunt  adevăruri, alteori doar miniciuni

Azi mă urăşti, mâine mă ierţi,

Plimbându-ţi pe suflet, de marţi până luni

mâinile tale, tulburător de  albe şi mici.

*Ţie, că tot am promis.

21-22. Opriţi gloanţele, vrau să cobor la prima. La "Libertăţii"

21-22, cine-a tras în noi? Acum douăzeci de ani, întrebarea asta era pe buzele tuturor tinerilor care au ieşit în stradă, şi cărora le şuierau pe la ureche gloanţele trase din balcoanele „oamenilor de bine”. De la Timişoara a venit libertatea, în 21 decembrie 1989, am primit toţi o lecţie de curaj. Nouă, celor tineri, ne este dragă libertatea? Nu, pentru că preţuieşti un lucru numai atunci când nu îl ai. În ’89, a venit pentru prima dată după multă vreme Moş Crăciun, şi nu surogatul de Moş Gerilă. Datorită părinţilor noştri, unii dintre noi sărbătorim douăzeci de ani în care putem să spunem liber ce gândim, fără teama de a ni se pierde urmele undeva prin vreun beci insalubru al Securităţii. Vorbesc în cunoştinţă de cauză, ca unul care am petrecut Sfintele Sărbători din 1989 vis-a-vis de U.M 1212 şi 1347, de unde toată noaptea au huruit şenilele tancurilor. În casă eram numai doi oameni, eu şi mama mea. Tata era undeva într-o primărie, tremurând în pulovăr, cu mâna îngheţată pe o armă, având pe braţ brasarda tricoloră a gărzilor patriotice. Neştiind dacă îşi va mai vedea vreodată familia. Nimic nu îl ţinea acolo cu forţa. Numai că el credea în ceva, credea că şi dacă are să moară, o să moară pentru ca eu să nu plătesc tribut culorii roşii. Noi, cei de azi, în ce mai credem? În fals, în ipocrizie. Suntem liberi, dar ne purtăm cu capul plecat şi căciula scoasă în faţa tuturor. Pentru ce şi-au lăsat sufletul pe un cartuş de Kalaşnikov oamenii de atunci?

Aurică Sângerosu'. Oribila crimă.

Nici nu se face bine 5 jumate trecute fix dimineaţă, nici cocoşii nu s-au scărpinat calumea cu gheara la ouă, că toată lumea se trezeşte buimacă.

Surprinzător,  azi nu se gătesc de sărbătoare, ci cată a mai rele boarfe. Sunt patru bărbaţi, cu salopete murdare de sânge, nebărbieriţi, cu aparenţă fioroasă.  Umblă de colo colo înfriguraţi, până cel mai bătrân dintre ei găseşte cheia.Lacătul se deschide cu un scârţâit sinistru, şi în beciul neprimitor este aproape aruncată cu forţa bătrâna cu şorţ în faţă şi baticul tras pe urechi. Vasile ia sticla, pe care o trece din mână-n mână. Ninel soarbe însetat, Nelu la fel. Aurică rânjeşte sadic, cu faţa luminată de scânteile polizorului, ascuţind un iatagan.

Victima doarme liniştită. E prea devreme să se trezească, şi aşa nu are nimic de făcut.

În şoaptă, cei patru se apropie de locuinţa acestuia. Plănuiseră de aproape un an totul, până la cele mai mici detalii. Cu glas prefăcut, Vasile îl trezeşte din somn .”Neaţa Ghiţă, ce faci băi băiatule?!”.

Se cunosc de multă vreme,dar azi au hotărât să lase sentimentalismele la o parte. Mai iau un gât de tărie pentru curaj. Aurică îşi înfige în nădragi cuţitoaia, şi îi sare lui Ghiţă în spate. Ghiţă urlă speriat, poate-poate îl aude cineva. E inutil, toţi din sat le sunt complici la această crimă oribilă. Legându-l pe Ghiţă de picioare, îl trântesc în zăpada proaspăt ninsă, cu o ură nedisimulată. Aurică Sângerosu îşi repede arma pe care stăruie o secundă primele raze ale soarelui în gâtul bietului Ghiţă, care gâlgâie letargic. Se vede cu ochiul liber că Aurică nu este la primul omor, are  o siguranţă de chirurg în mişcări.Sângele lui Ghiţă ţâşneşte din artera despicată, murdărindu-i pe toţi patru din cap până-n picioare. Cu o răceală criminală, ei îşi şterg sângele cu mâneca de pe feţe, trăgând o gură victorioasă din sticle. Aurică Sângerosu stăruie asupra lui Ghiţă, şi cu un sadism greu de imaginat, mai învârte de două ori cuţitul în beregata despicată a acestuia.

-Am făcut-o şi p-asta!

Ceilalţi aduc baloţii de paie. Doar trebuie să şi pârlească porcu’, nu?!

Pană de curent. Model nea Nelu

Azi noapte, Constanţa era paralizată. Nu tu semafoare, nu tu iluminat public, nu tu apă curentă, şi pe deasupra o ploaie mocănească d-aia de trece dincolo de piele, şi-ţi udă organele interne. Cu chiu cu vai, ajung pe bezna aia de-ţi scoteai ochii dacă nu erai atent , acasă. La 3 noaptea, oleacă abţiguit. Dragul meu vecin, ilustrul nea Nelu, e beat de-a binelea.

-Băi vecinu’! La ora asta se vine? Mai e două ore şi cântă cocoşii mă.

-Eh, ce să fac bre nea Nelule, nu-i curent, nu-s taxiuri…

-Vecinu, da bag seamă că dozatoarele în cîrciumă merge şi fără curent.

-Lasă bre, că şi mata văd că nimereşti fără lumânări magazia cu butoi.

-Păi, dacă o fi venit douămiidoişpe, măcar să nu mă prindă treaz, vecinu.

-Nu curge nici apă bre!

-Vecinu’, pe mata te văd om serios…eu am ţuică, mă puţică.Apa aia, că mi-e şi aşa,nu ştiu cum, să îi zic pe nume, e pentru plante, animale şi vapoare. Mă vezi cu catarg, altu decât ăla al meu?  Hăhăie înfundat. Ultima dată am băut o găleată de apă după ce m-am spovedit la popă.

Deşi e frig, ciulesc urechile, nea Nelu la popă e o imagine greu de descris, parcă-l şi văd devastând altarul, strigând cât îl ţine gura „Băi, ce pivniţă mişto, şi ce de poze cu bărboşi!”

-Păi cum îi aia bre, să te pună popa să bei apă.

-E vecinu….face ruşinat nea Nelu, scărpinându-şi aproape discret coiele. Eream mai tânăr şi eu. Acum vreo trei ani, şi vrăjitoarea era plecată, a venit fufa aia de la apometre, o intrat în casă, şi mi-a arătat o ţâţă, şi eu nu i-am făcut nimic.

-Bine bine, da apa!?

-I-am zis lu’ popa ăla, când  m-a târât vrăjitoarea la spovedit. Şi ăla a zis să beau o găleată mare cu apă dimineaţă, că aşa bea boii.