Societatea strigă tare: M**E Remus Cernea

Am simpatii politice. Nu știu dacă am scris vreodată despre ele, în general evit să mi le exprim public, din pricina  profesiei, însă ele există. Nu sunt convingeri fixe, sunt mai mult opțiuni conjuncturale, datorate demersurilor unor politicieni care dau dovadă de responsabilitate socială.Rari aceștia, e drept, însă a certitudinea că ei există și pentru binele public, nu numai individual.

Când am citit despre numirea lui Remus Cernea în funcția de consilier al lui Victor Ponta, l-am catalogat drept un gest imatur, complet greșit politic și care descalifică un guvern cu potențial. Remus Cernea, eternul militant pentru fel de fel de cauze pierdute, ecologistul atât de penibil încât ar fi în stare să se prezinte la muncă în tricou cu Motorhead, nu a priceput că politica nu este pentru copii bărboși incapabili, ci un teren de joacă periculos. Îmi sunt indiferente „realizările” lui, la fel ca și societății civile în numele căreia activează.  Deasemenea, îmi permit să contest și calitățile lui intelectuale care să-l recomande pentru o asemenea răspundere.  Abil din partea lui Ponta, și-a făcut din dușmani prieteni, dându-i ceva vechime pe cartea de muncă unui individ care putea trage după el măcar 1% din electorat. La cum se prezintă cursa electorală din toamnă,  chiar și această cifră reprezintă un procent important.

Dă-i boului o legitimație cu însemne oficiale, și se va folosi de ea. Cam asta a făcut Cernea, la OST fest. S-a simțit „agresat” verbal de un probabil membru al Legiunii Arhanghelului Mihail. Și a fluturat  pe sub ochii jandarmilor legitimația de serviciu proaspăt ieșită de sub tipar, pe care încă nu s-a uscat cerneala. Asta deși el susține înfocat libertatea opinie. Democrația. Puterea poporului. Bă tâmpitule! Ție-ți dă păpică tocmai clasa aia politică împotriva căreia te-ai pus tu în cur și-n cap. Țiganu’ când s-a văzut împărat, întâi pe ta-su l-a mâncat. Acum aparții guvernului, și ți-ai ștampilat pe bucile tale rozalii calitatea ta oficială, în vreme ce te dai pe  la festivaluri rock? Cu oameni ca tine, o să evoluăm la anul și la mulți ani, bă nulitate, parazit ONGist fără picătură de demnitate. Cum rămâne cu Drepturile Omului, alea în care se susține că dacă eu am chef să te înjur, pot să fac asta fără repercursiuni cu privire la libertatea mea? Ai uitat de ele, castravete montan? Ne trezim mâine că, la sfatul tău de intelectual fabricat la normă, cu creierii sparți de iarbă, o să fie săltați din stradă toți copiii care-și permit din convingere, și nu din arivismul specific ție, să strige „ Jos Chevron” sau altele asemenea. Eu o să strig în gura mare până îți dai demisia: citez „MUIE REMUS CERNEA”. Victoraș Titulescu ar trebui să te zboare în șuturi de acolo. Oamenii ca tine nu merită nici măcar carte de identitate, d-apăi insignă de la Guvern. Locul tău e la un adăpost pentru javre lățoase. 10 zile, după care vine eutanasia.

Luminile orașului

Mergeam. Puneam  un picior înaintea celuilalt, prin Constanța veche. Mirosea frumos a mare. Nu aveam o țintă, și nu căutam nimic. Am privit către casele vechi, scorojite, odată pline de viață. Acum aveau  pe uși lacăte mari, ruginite. Spuneau povești acești pereți abia ținându-se întregi, spuneau povești despre oamenii care petreceau înăuntru la începutul secolului trecut. Însăși regina mersese odată prin aceleași locuri ca acum. Am întrezărit la lumina slabă a becurilor umbra ei. Pentru  o clipă doar, apoi a alergat pe dig, către Pavilionul regal de pe promontoriul care parcă sfidează marea, înțepând valurile. „Carmen Sylva zâmbește tare frumos” mi-am spus încet. „ Frumos, dar trist. Melancolic.”Aș fi putut și să strig, nu mă auzea nimeni la ora aceea târzie. Răscoleam străzile, palmă cu palmă. Am strâns din dinți amar. Nicăieri prin cotloanele prăfuite nu am să găsesc o a doua regină, care să zâmbească frumos. Să râdă potolit. Să iubească liniștea, și să alerge cu mine în zori prin nisip. Să tacă ceasuri multe, și apoi să înțeleg mii de cuvinte doar uitându-mă în ochii ei. Să aibă ochii limpezi și inimă de copil.

tei

Azi am descoperit o lume care nu este a mea. Sau nu mai este a mea. O lume plină de chipuri sordide aplecate deasupra halbelor soioase de bere. O lume a tăcerilor lipsite de înțeles și a cuvintelor sterile, aruncate în grabă și fără grijă. Am văzut, când mi s-a coborât vălul de intuneric de pe ochi, niște imitații palide de oameni, zăcând în penumbră. A fost nevoie doar de o străfulgerare, o secundă în care să mi se întipărească pe retină tabloul acela leneș lipsit de orice urmă de culoare, ca să-mi jur mie mai apoi că am să devin cu fiecare zi mai puternic, și nu mă voi mai confunda vreodată în fundalul peisajului burlesc ce mi s-a desfăcut înainte.

Oamenii ar trebui să aibă țeluri, aspirații, dorința de a se depăși pe sine. La ei nu deslușeai din beznă decât niște suflete ca o mahala, în care zilele se târăsc fără noimă.

Am mers, am mers mult și fără țintă, mi-am mângâiat marea mea, lăsând-o să-mi ude palma dreaptă. Și m-am văzut pe mine, cel adevărat, stând drept și mândru, fără compromisuri și capete plecate. Pe mine, fugind de oamenii ca mucurile de lumânare, în care lumina abia mai pâlpâie. Mirosea înnebunitor a tei în floare, gândurile îmi miroseau  frumos a tei înfloriți în iunie. Sunt întreg, mă cobor în mine și mă văd atât de întreg încât să fac loc și altcuiva pe bancă. Să-i placă delirul din nopțile de iunie sub tei, și să înnebunim amândoi odată pe an.

Pentru că suntem toți copii

Suntem trecuți de mult de vârsta adolescenței, avem bărbi crescute aspru pe chipuri, avem riduri câteodată, muncim și ne gândim la viitor. Dar ori de câte ori simțim pământul fugindu-ne de sub picioare, alergăm acolo unde știm că ne este locul. Lângă părinți, aproape de glasul cald al mamei, pe care îl auzi și stii că nimic rău nu se mai poate întâmpla, lângă mâna aspră și grea a tatălui, pusă pe un umăr al tău, simțind-o ca un scut imposibil de distrus. Bărbații, punem capul pe pieptul iubitelor și suspinăm în tăcere. Femeile ne umezesc cămășile cu lacrimile lor , înghesuindu-se la pieptul nostru de parcă ar vrea să se cuibărească în suflete. Creștem, dar paradoxal creșterea noastră  este o permanentă întoarcere către diminețile când ne trezeam și nu aveam altă grijă decât să fim copii. Eu zâmbesc cu toată inima amintindu-mi de învățătoarea mea, și de cireșele culese de ea pe care  ni le aducea de 1 iunie. Ne  iubea. Ne iubește încă, iubirea este apanajul oamenilor buni, și un lux mult prea mare să și-l permită  oricine. Azi îmi miroase a cireșe coapte, roșii, cărnoase. Anul trecut am primit de la mama două prăjituri mari. Nu a interesat-o că am 26 de ani. Sunt copilul ei și atât. Anul ăsta nu o mai am pe mama lângă mine. M-a trezit tata în schimb, cu un ”la mulți ani, azi e rândul tău să dai de băut”. Și oamenilor buni, pe care i-am cunoscut, și care stau frumos în sertarele cu ”merită să fie iubiți” le spun la fel. La mulți ani, nouă, oamenilor mici închiși în monstruozitățile astea de carcase, în care ne lovim mai tare când atingem pământul cu genunchii.