Zgomotul surd al tăcerii

Între două beri, am primit, chiar şi fără niciun fel de contraprestaţie, răspunsul la întrebarea care a măcinat generaţii întregi de bărbati: ce vor femeile? Tot, mi-a răspuns ea, cu un zâmbet, ca şi cum ar fi fost cel mai natural lucru din lume. Femeile vor tot, vor atât lucrurile perfect posibile, precum o pereche de pantofi nu ştiu de care, cât şi lucruri imposibile, dar care le hrănesc lăcomia de a avea. Vor bărbaţi înţelegători, tandri, simpatici, dar care să fie în acelaşi timp duri, hotărâţi, puţin barbari. Vor o seară liniştită într-un bar mic, dar unde să fie agitaţie în jur, vor zile liniştite de mai în care să zacă pe plajă sud un soare bolnav, înfofolite, şi multe altele asemenea. Vor tot, vor sex dimineaţa, dar le este mult prea lene să se trezească din somn complet, şi aleg să vegeteze în starea aia de semitrezie, prefăcându-se că nu simt mâna ta atingându-i zonele intime. Tu ştii că nu este aşa, simţi un tremurat uşor în toată carnea ei, şi auzi cum scrâşneşte din dinţi, abţinându-se să nu geamă.
Noi le iubim oricum, aşa hotărâte, nehotărâte, arzând şi reci, doar sunt ale noastre, nu? Şi existenţa noastră fără ele ar fi complet banală, un lung şir de intâmplări simple, lipsite de orice picanterie.
Am ajunge acasă beţi, şi nu ar fi nimeni acolo, să ne explice în ce hal am ajuns, şi că dacă o ţinem tot aşa, o să devenim nişte rataţi, ca prietenii noştri cu care am băut.
Am face o cafea cât se poate de amară dimineaţa, fără ca cineva să se plângă de asta, explicându-ţi că este la cură de slăbire, şi cafeaua cu mult, foarte mult zahăr, este singura ei plăcere rămasă.
Ne-am schimba cămăşile doar atunci când nu le mai suportăm culoarea cenuşie şi gulerul înegrit, şi nu în fiecare zi, aşa cum facem acum, gândindu-ne că poate are să-şi pună ea capul pe umărul nostru, şi doamne-fereşte, ar vedea ţoala jigărâtă.
Da, bărbaţii au nevoie de femei, să le strângă în braţe, ele sunt singurele fiinţe care ne fac să ne simţim cu adevărat bărbaţi, singurele fiinţe care, în ciuda aparenţelor, se zbat să ne înţeleagă, şi ne iubesc necondiţionat, atunci când o fac la modul sincer, iubesc copilul din noi, care are nevoie de reparaţii pe ici, pe colo, pentru a deveni bărbatul de mai târziu.

Things are never gonna be the same

Se termină totul, într-o zi, pe nesimţite. Zaci în mijlocul unui deşert în care nu vezi decât nisip şi soare, gol, însetat, fără nici o speranţă. Asta pentru că eşti bărbat. Îndeajuns de bărbat încât să nu despici firul în patru, şi să încerci să o iubeşti până la capăt. Sau stai, poate nu este vorba de iubire aici, ci pur şi simplu te-ai obişnuit prea tare cu ea. Atât de tare, încât atunci când Ea nu mai este, habar nu ai încotro să o apuci. Eşti complet dezorientat, şi simţi că totul se întâmplă prea brusc, prea brutal. Mult prea brutal pentru limitele tale, deşi te-ai crezut întotdeauna puternic. Vezi, tăria asta e complet relativă, valoarea ei o poţi aprecia abia atunci când te loveşti de zidul ăsta tare, numit despărţire definitivă. Nici măcar nu ai să încerci să îţi lingi rănile după aia, ai să zaci letargic, aşteptând să se întâmple o minune care să te scoată din groapă. Asta pe de o parte.
Pe cealaltă parte, o vedem pe Ea. Femeia, totdeauna puternică, totdeauna încrezătoare în forţele proprii. Gata să lupte pentru o relaţie până la capăt. Strânge din dinţi şi îţi spune că te iubeşte până a consumat şi ultima fărâmă din capacitatea ei de a minţi frumos. Ea aşteaptă minuni în timpul relaţiei. Trage şi se agaţă de cel mai nesemnificativ gest, te minte pe tine în timp ce se minte şi pe ea, că încă se poate resuscita un sentiment mort de mult.
Atunci când se termină, când piciorul ei frumos, încălţat cu tocuri cui e pus în prag, rănile-i sunt deja vindecate. Şi este gata să meargă mai departe, fără ca măcar să aruce o privire în urmă. Tu, bărbat, priveşti numai în spate. Şi în timp ce te îneci în alcool, te chinui să pricepi de ce ţi-e patul gol dimineaţa, ori de ce în fiecare dimineaţă, dintre aşternuturi te întâmpină, de-acum, alt chip, niciodată al ei

The morning after

Te trezeşti transpirat, şi simţi ca sub pieptul tău striveşti sâni. O pereche de sâni mari, frumoşi, zac pe pieptul tău. E al dracului de bine, mai ales când ţie ţi-au plăcut dintotdeauna sânii. Au ceva ce te linişteşte, în textura lor, în forma lor, în mirosul pe care îl au după de faci sex, mirosul ăla dulceag, de femeie leneşă.Ce e cu atâta dezordine în aşternuturi?
Relaţiile sunt compromisuri, oricât ne-am da cu capul de ceasul morţii că nu este aşa, oricât ne-am bate cu cărămida-n piept că a avea pe cineva lângă tine este o alegere pur altruistă, pe care o faci pentru că vrei. Eşti numai un căcat, orice relaţie, chiar şi cele în care se trâmbiţează mari iubiri, sunt compromisuri mai mult sau mai puţin conştiente, date de disperarea de a nu râmâne într-o completă singurătate până la sfârşitul vieţii noastre, prea puţin importantă în cursul normal al lumii

În loc de "La mulţi ani"

Ştiu că ai dorinţe ascunse, dorinţe
care unor li s-ar părea nenaturale
Ştiu asta, pentru că noi suntem la fel
avem o lume a noastră, dincolo
de orice altă lume, unde nimic
nu merge cum trebuie, dar
paradoxal, există ordine în tot haosul
ăla, din care ieşim de fiecare dată
cu genunchii juliţi şi capul spart.

Mai ştiu, prietene, că nu îmbătrâneşti
cum îmbătrânesc oamenii de rând
îmbătrâneşti în sens invers, revoltător,
pişându-te pe direcţia stânga-dreapta a
acelor de ceasornic, cronometrat
câte o oră inversă la fiecare micţiune
motiv pentru care părul nu are să
albească, o să fie înlocuit, în câţiva ani
de o tigvă cheală, de nou născut.

Am citit în cuvintele tale, ca în ziar
că nu găseşti în Kafland cadoul perfect
aşa că ţi-am ambalat fain frumos,
în hârtie notarială, cu parafă şi acareturi
ce am crezut eu de cuviinţă că-ţi va fi util
un sclav, să desfacă nenumăratele beri
să toarne, puţin câte puţin vodka seacă
şi să-ţi aprindă ţigara, un sclav,
într-un act de donaţie
Subsemnatul, în deplinătatea facultăţilor
mintale, mă angajez să cedez cu titlu gratuit
şi fără nicun un fel de pretenţie la contraprestaţie
numitului Dan, primul meu născut
la împlinirea vârstei de optsprezece ani
dimpreună cu o (una bucată) tavă de argint
plină cu struguri din care curge vin
Şi sincerele mele urări de viaţă
atât de lungă încât
nici cocoţat pe Chomolunga
să nu-i vezi capătul.

Pe străzi, unde dorm boschetarii

Acolo, în gangul ăla
s-a ridicat în genuchi
mai devreme adormise, întins pe beton
şi-a deschis şliţul- e impropriu spus,
de fapt şi-a desfăcut sârma
ce-i ţinea pantalonii să nu cadă-
şi s-a pişat pe bloc
peste un grafitti ce închipuia
cu litere de-un cot,
„Alon3”
a dracu singurătate, mă
nu o mai suportai?

Taraba cu minuni a Sfântului Pafnutie

S-au adunat babele ca la Fecioara din Kazan
Cu batic negru toate, şi gurile căscate
atât de larg că se stârnise vânt
Babelor, ce faceţi aici, voi trebuie
să staţi pe prispe, aşa cum stau babele idilice
cu caier de lână, cu andrele şi mioriţe.
Păi să vezi mă, Anatolie, a venit Pafnutie sfântul
violatorul de licorni, cu o traistă mare,
şi ţipa prin târg „Hai la minuni, minuni cu traista!”
nu ne puteam abţine, ne-am păstrat ceva din idilism
doar suntem babe, şi ne-am înghesuit aici
iacătă, Pafnutie scoate de urechi un iepure
cu sos de smântână, o vindecare de olog
fără scăldătoarea din Vitezda, o înviere
de Lazăr, după patru zile şi câteva ore
o zămislire imaculată, şi câteva alte exorcizări
făcute sub ameninţarea rasputinismului.
Aleargă dracii printre oameni, ca la cursa
de o sută de metri, speriaţi de faima lui Pafnutie
cel ce a cunoscut îndeaproape inorogii
poate mai mult decât ar fi trebuit,
după primele două sticle de cuvios rachiu

I don't own emotion, I rent

De la atâta vodkă, ni se lichefiaseră încheieturile
aşa mi-ai spus, uite, am o mână
emanând mirosul a toate băuturile
complet lichidă, o păstrez într-un pahar
pune nişte gheaţă peste ea, şi o bem
mâine dimineaţă, când ne e sete iar, întindem
mâna cealaltă, mâna din materie solidă
ca la începutul lumii, mâna monolit
după paharul cu gheaţă, sorbindu-ne cu poftă
ceea ce au fost odată liniile vieţii,
apoi ne iubim îndelung pe marginea lumii
cu atenţie desigur, acolo e periculos
spun unii
să adormi după, la orice mişcare greşită
la orice tresărire în somn, poţi să cazi
la orice zvâcnitură din copită
dincolo, în prăpastia adâncă, dracu’ ştie
ce zace, nimeni nu s-a întors să ne povestească
dacă şi-acolo-s oameni sau făptură cerească
aveam o bănuială, cum că ar fi două râuri
de foc, văzusem eu scena asta pe o biserică
pictată prost, ca de un copil lipsit de talent.
Ai văzut, draga mea? Dimineţile sunt ca o cârciumă
în care cântă rock,niciodată prea luminoase
totdeauna mirosind ba a alcool, ba a transpiraţie
mai tot timpul cu dureri ascuţite de oase
cu zeci de ochi aţintiţi asupra noastră
din pereţii scorojţi, privindu-ne acuzator,
de sub pilota prea mare şi prea albastră
a „ce aţi făcut, bă, azinoapte, păgânilor!”,
cu referire, desigur, la urmele din carne
la cearcănele atârnând până la genunchi
la mătuşi, la unchi
la cerul greu, gata să se răstoarne
la ziua când Iisus a făcut întâi minunea
şi la liniştea cu care ne învelim goliciunea.