Fărădelege

În pumnii strânși, nimic altceva decât umbre adânci
Jur împrejur, chipurile se topesc în noi chipuri
Te lovești cu tâmplele de trecut ca de un zid
Din cărămidă roșie, făcut dinadins parcă, sângele
Lăsat în dâre nu îți mai zgârie retina violent
Din pumnii adunați carne peste carne până la albire
Nimic altceva decât stropi reci de sudoare, din
Buze curg arteziene purpurii, e dulce zeama aceasta de
Om, din care te înfrupți cu nesaț. Ai vrea să urli
Să-ți urli neputința în zori, atunci când lumina se împreunează
Cu întunericul, din strigătul tău răzbate doar singurătatea,
Ca o coasă purtată monoton peste firele de iarbă
Devii încet un mort cu ochii blânzi, ascunși după
Cortina pleoapelor, gătit ca de sărbătoarea înhumării.
Nimeni nu va boci, nimeni nu va priveghea, la căpătâiul proștilor
Care îndrăznesc să iubească nu arde niciun muc de lumânare.

7.04 a.m.

În lumina crudă a zorilor, mi-am mângâiat astăzi marea, marea mea, tăcută, blândă. Era rece, și totuși parcă mâna ar fi vrut să mai zăbovească puțin în micile valuri ce se spărgeau pe dig. Mi-a vorbit, marea a mișcat din valuri ca dintr-o pereche de buze sărate și mi-a vorbit, mustrându-mă. A spus multe, nici măcar nu am ascultat tot. „Nu ar fi frumos să ai cu cine mă împărți? De prea multă vreme sunt numai a ta!” îmi striga în urmă. Am târât pașii prin nisip, pași grei în pantofi de plumb, către scări.
Uneori și marea mă mai ceartă, aducându-mi aminte că trăiesc într-un circ macabru, în care măștile sunt la mare preț.

Am regăsit ceva. „…vorbind despre ea ca despre sufletul si viata ta,mereu cu drag si mereu cu dragoste..”. Mereu. La asta se rezumă tot.

Am atins odată nesfârșirea,
Era ascunsă, fremătând,
În carnea ei, purta sub piele
Infinitul, pe însuși Dumnezeul
Copiilor proști, neînvățați să
Iubească altcumva decât întreg,
Am alunecat cu degetele
Numai odată, pe trupul ei
Luminând a sfânt în beznă.

1462

N-am să spun nimic
Din ce nu se cuvine, ci am să tac
O lungă tăcere de ceasornic
Al bunicilor, am să bat un veac
În liniște, apoi alt veac,
Am să bat veacuri de așteptare
Cu tâmplele albite.
Nu am să fac
Nimic necuviincios
Vărsându-mi cuvintele în râuri
În mare, pe jos
E atât de frumoasă această
Aducere-aminte
Că am să bat în chip de ceas
Încă un veac, curgând cuminte.

Anatolie, sărmane,
Nimeni nu te-a învățat să nu umbli
Cu pieptul deschis când
Este furtună?

Stuck in a moment

Mi s-a părut că te-am văzut
Trecând
Prin vreme, prin mine
Prin gând
Cu pasul ușor
Mi s-a părut că te-am văzut
Aseară, femeie
Născută din dor
Și din strigătu-mi mut.

10:44

Am mai sărutat de-atunci
Nenumărate femei
Nimic electric între noi
Ca între buzele mele și-ale ei.

1459

Ar fi trebuit să mă îndrăgostesc. Nu să iubesc, dar e dreptul oricui, în fiecare primăvară, să se îndrăgostească. În schimb, eu mai adaug încă o platoșă groasă peste simțire. Nici nu știu dacă să mă bucur că nu are să mai doară vreodată, ori să mă întristez că nu voi mai avea în privire albastru curat. Trec ani, și parcă uit ce înseamnă doi.

Regăsiri

ce faci când îți este sete? Privesc spre cer, i-am spus, privesc spre cer până îmi lăcrimează ochii, apoi îmi beau lacrimile sărate de pe obraji. Mi-e setea la fel de mistuitoare. Mi-e pustiul la fel de pustiu. Numai că imi place gustul sărat si amar al lacrimilor mele.

A.O.