Fărădelege

În pumnii strânși, nimic altceva decât umbre adânci
Jur împrejur, chipurile se topesc în noi chipuri
Te lovești cu tâmplele de trecut ca de un zid
Din cărămidă roșie, făcut dinadins parcă, sângele
Lăsat în dâre nu îți mai zgârie retina violent
Din pumnii adunați carne peste carne până la albire
Nimic altceva decât stropi reci de sudoare, din
Buze curg arteziene purpurii, e dulce zeama aceasta de
Om, din care te înfrupți cu nesaț. Ai vrea să urli
Să-ți urli neputința în zori, atunci când lumina se împreunează
Cu întunericul, din strigătul tău răzbate doar singurătatea,
Ca o coasă purtată monoton peste firele de iarbă
Devii încet un mort cu ochii blânzi, ascunși după
Cortina pleoapelor, gătit ca de sărbătoarea înhumării.
Nimeni nu va boci, nimeni nu va priveghea, la căpătâiul proștilor
Care îndrăznesc să iubească nu arde niciun muc de lumânare.

Anunțuri

7.04 a.m.

În lumina crudă a zorilor, mi-am mângâiat astăzi marea, marea mea, tăcută, blândă. Era rece, și totuși parcă mâna ar fi vrut să mai zăbovească puțin în micile valuri ce se spărgeau pe dig. Mi-a vorbit, marea a mișcat din valuri ca dintr-o pereche de buze sărate și mi-a vorbit, mustrându-mă. A spus multe, nici măcar nu am ascultat tot. „Nu ar fi frumos să ai cu cine mă împărți? De prea multă vreme sunt numai a ta!” îmi striga în urmă. Am târât pașii prin nisip, pași grei în pantofi de plumb, către scări.
Uneori și marea mă mai ceartă, aducându-mi aminte că trăiesc într-un circ macabru, în care măștile sunt la mare preț.

Am atins odată nesfârșirea,
Era ascunsă, fremătând,
În carnea ei, purta sub piele
Infinitul, pe însuși Dumnezeul
Copiilor proști, neînvățați să
Iubească altcumva decât întreg,
Am alunecat cu degetele
Numai odată, pe trupul ei
Luminând a sfânt în beznă.

1462

N-am să spun nimic
Din ce nu se cuvine, ci am să tac
O lungă tăcere de ceasornic
Al bunicilor, am să bat un veac
În liniște, apoi alt veac,
Am să bat veacuri de așteptare
Cu tâmplele albite.
Nu am să fac
Nimic necuviincios
Vărsându-mi cuvintele în râuri
În mare, pe jos
E atât de frumoasă această
Aducere-aminte
Că am să bat în chip de ceas
Încă un veac, curgând cuminte.