596

Se poate ca vremea ce curge din mine

S-aducă uitarea, troienind peste noi

se poate ca mâine să fie mai bine

Dar timpul refuză să numere doi

Te-ntorci iar la mine, te-ntorci doar în minte

Respiri ca o umbră la pieptu-mi căzut

Adormi ba albastră, ba frumoasă, cuminte

Cu fruntea plecată pe refrenul durut.

Acum o să vină o iarnă târzie

Acum o să vină îngheţul etern

Mi-e teamă de tine, femeie pustie

Mi-e teamă de albul şi mare infern .

Dă-mi lemne de foc, dă-mi o flacără surdă

S-aprind şemineul, să nu tremurăm

Mai spune odată opoveste absurdă

Şi-n noaptea cea lungă să ne îmbătăm

Şi toarnă în cană clocotind înspumate

Din vinuri fierbinţi, să ne treacă de friguri

Să bem câte-un kil, un kil jumătate

Apoi să păşim cu sfială pe diguri.

E marea-ngheţată, cu creste de valuri

E încremenită, aşa cum vroiai

Ne oprim pe nisip, astăzi mergem la baluri

petrecute în doi, pe-o bucată de rai.

Anunțuri

Altă toamnă

Noiembrie bolnav se scurge-ncet din frunze

e miez de toamnă, încă, e palidă odaia

ţi-s reci şi tac cuminţi săruturi noi pe buze

se stinge-amurgul lesne, şi-i doarme vâlvătaia

E ziua tot mai scurtă, mi-e trupul atârnând

De-un ştreang frumos făcut din viile uscate

noiembrie mi-e sânge de vin bolborosind

e luna ce-o petrecem cu mâinile-ngheţate

Oricât ne chinuim să încălzim suflarea

e tot în van, căci toamna culorile îşi toarnă

îţi ninge-arame-n păr, învie desfrânarea

noiembrie e-o toamnă mai scurtă către iarnă

Vedem departe focul ce-o sta aprins în sobe

noi o să punem grabnic fularele la gât

o să purtăm pe umeri cojacele, ca robe

în toamna asta-n doi ne vom iubi, şi-atât.

Entre tes reins

Iubitule, m-ai întrebat, cu voce prefăcută, ca de obicei

voce pe care o cunoşteam, o foloseai când vroiai

ceva, orice, de la un sărut la luni boţite de pe cer

ce ne face pe noi să fim aşa brutali,

atât de brutali, că atunci când ne aruncăm hainele pe

fotoliu, sângele stă pe bara de start, gata să

ţâşnească, în arteziene purpurii, de parcă

cineva ne-a retezat beregata? Ce ne face iubitule

pe noi, să lăsă seturi de unghii false în epiderme

tumefiate, lovite? Am stat pe loc, pe scaunul

ăla negru, ca un tron al dracilor, rupt pe o margine.

nu ştiam ce să îţi răspund, se îngrămădeau

cuvintele pe buza de jos, muşcată, neorânduite

serbede, vlăguite. Scrie, am spus, ca după dictare

adună-ţi sânii  din  maxilarul meu, ţinuţi spre degustare

şi scrie, cum nu ai mai scris până acum, cu litere

rotunde, stilizate. Scrie o înjurătură de sfinţi

pe care cu greu o ţineam în frâu, ca la zi de sărbătoare.

Scrie răspunsul la întrebarea ta idioată,

povesteşte-mi în rândurile astea , de cum ţi-arunci

dorinţele prin toate colţurile casei, cu fesele dezvelite

şi despre cum îţi lepezi ultima urmă de pudicitate

în holul de la intrare, să mă împiedic eu de ea.

Ipocriţilor! Nu amestecaţi omul cu arta lui! Nu amestecaţi artistul cu politicianul. Oricare din noi, dacă ar fi fost acolo, în vremurile alea ar fi făcut la fel. Scriai poezie şi pentru Dracul, dacă era nevoie.

Pentru că a lăsat în urmă mii de pagini, pe care mulţi au plâns, pentru că a lăsat în urmă gustul dulce al libertăţii dăruit cu drag într-o vreme când nici nu era permis să pronunţi „Libertate”, şi pentru că a existat. Nu a murit un câine, a murit Maestrul, înainte de toate. Nu mai aruncaţi cu noroi.

De acum, să ne obişnuim cu învăţatul pe de rost al iubirii pe tunuri, altă iubire nouă nu are să mai fie scrisă.

O să îmi lipseşti, Maestre, aşa impulsiv, tiran şi arogant cum erai la masa ta din colţul din dreapta, citind bileţele.

Odihnească-se în pace, acolo unde este.

Poezie în halat alb, unde mai apar şi omuleţi verzi

Andrei, pentru că mă lucrează bine

Şi-a pus halatul alb cu îndemânare

şi masca pe figură

Mi-era puţină teamă, puţină-ngrijorare

urma să se uite la mine-n gură.

Stai comod? Îţi mai trebuie ceva ?

O apă, un suc, o ţigară, o cafea?

Nu, mulţumez, domnişoară

mă mulţumesc să ştiu că aveţi mâna uşoară

Stăteam întins pe scaunul ăla ca de boier

învelit în piele, cu picioare de fier

cu gura atât de larg căscată

cum nu o mai căscasem vreodată

Ceva sinistru bâzâia dintr-un aparat

„Să vezi acum distracţie, am dat de rahat!”

Doamne! îmi zice draga domnişoară

ce de carii! în timp ce împingea cu ură

într-un ceva asemănător cu aparatul de sudură.

La dumneata o să lucrez de-acum până la vară

Şi vezi, să-mi dai simbrie

că-i abia noiembrie.

Mâna aspră de dincolo de sâni

Restul a fost scris deja de alţii

Ţi-a mai zis, vorbele frumoase

se strică , dacă stau prea mult la soare

poftim o foaie goală, şi-un pix

ai zece minute în care să scrii

ce ţi-ar plăcea să-ţi spun

eu între timp mă îmbrac

în costumul ăla negru

cu mină palidă, şi fumez.

Tu poţi să înşiri ce-ţi trece prin cap

poţi să-mi lăbărţezi pielea, dacă

ţi se pare prost croită, când vine vremea,

beat, încalec pe lada goală de bere, şi-ţi citesc

.Mâinile mele, dacă

mângâie sâni delicaţi, lasă brazde adânci.