Râzi frumos,chiar şi când chipul
Ţi se-ntunecă puţin
râzi când marea şi nisipul
udă râsu-ţi alcalin.
Mergi uşor noaptea pe drumuri
şi în urmă se preface
luna-n soare, pacea-n tunuri
şi bordeiele-n conace
Plouă rar, şi-atunci când plouă
te-ntristezi, şi stai cuminte
Dincolo de geamuri, rouă
de ploi laice şi sfinte
Liniştea-ţi stă azi alături
Bea-ţi cafeaua, zâmbitoare
înveleşte-te în pături
şi-ai să simţi din depărtare
ochi de oameni blânzi livizi
pietre, alge, dig, guvizi
şi un vag miros de sare.

Anunțuri

Ce-i drept

Vezi, ai greşit
Ai ieşit la fereastră şi deodată
s-a făcut primăvară,
pe aleea toată,
s-au îmbolnăvit copacii de verde crud
amărui
furat din ochii tăi
atât de câteodată verzi, câteodată căprui.
Ştii desigur, în rest
E o ninsoare grea
Încât de-abia îndrăzneşte cineva
Să mai trăiască,
Lângă tine, ehei
Vecinii duc o viaţă boierească.
E atât de simplu, în zori
Aprinzi ţigara, pufăi de trei ori
Şi apoi, ca dintr-o scamatorie
Se face cald pe strada
Mai adineauri pustie
Eu ştiu cum faci, te-am urmărit
Din prag, în cana de cafea
Ai mai pus şi altceva
Neştiută de nimeni şi nimic-
un zâmbet mic-
Acum ce-or să spună
Oamenii din oraş şi cei din comună?
Dac-or să vină să ceară socoteală
Se prea poate
Să le dau dreptate
De prea mult frumos şi bine
Au să mă doară ochii şi pe mine.

Am tăcut deodată, în jur se auzeau numai tropote
de copite, caii mari, albi, alergau prin pustiu
nechezând a sfârşit de lume, adulmecau zorile
în timp ce pielea albă le lucea în soarele bolnav
I-aş fi încălecat, pe rând, pe fiecare, strângând
grumazurile lor în braţe ca pe o iubită, atârnând
pe spinările lor neînşeuate, înainte se deschidea
o câmpie largă, numai bună pentru o fugă de omenire
o fugă împiedicată de brazde reavene, clocotind de rouă
din care mai răsărea câte-o mână fină şi albă,
aici pesemne, paşii lui Dumnezeu nu au mai trecut
de mult, învierea morţilor se întâmplă de la sine,
Ce doamne iartă-mă de loc de alergat cu caii albi
şi mari am mai găsit şi eu! Mai degrabă tac mai
mult, fumez mai puţin, şi aştept alte zori, cu
aburi ridicându-se din nările altor cai, mai albi,
purtaţi în căpestre de sân’ Pentru cel ce stă la porţi
Nimic din ce se zăreşte pe aceste întinderi îngheţate
nu e ceea ce pare, mi-am privit mâna, curgându-mi
până mai sus de încheieturi, curgând ca untdelemnul
pe pâmântul îngheţat, mi-am privit strămoşii, ridicaţi
dintr-un petec de iarbă, înviaţi aidoma, ca atunci când
erau tineri, culegând negură în coşuri de răchită,
apoi blând, domol, mi-am deschis pieptul, caii
albi dar nu foarte, se adunaseră jur-împrejur,
adânc, târziu de adânc, scotocind, mă găsisem în
pieptul meu pe mine, cel din copilărie, privind
cu ochii mari pe fereastră dimineţile. Apoi m-a
izbit din piept o linişte curată, mirosind a lapte
cald, a pâine prăjită, a mamă mângâindu-mă pe creştet.

Accidentul

Trebuia să spun asta. Nu ştiu cum, nu ştiu de ce, dar Mihail Sebastian, în „Accidentul”, a luat toate trăirile mele trecute, prezente şi viitoare, le-a vârât într-un sac şi le-a scos afară recompuse într-un experiment dadaist. E straniu. Mult prea straniu.Locuri, oameni, caractere şi întâmplări, le recunosc pe toate într-o înşiruire aleatorie, şi totuşi logică. Încep să cred în ciclicitatea lumii. Atât.

Stare de ninsoare

Iubito, acoperă-ţi umerii
şi priveşte pe fereastră
să vezi cum nu ai mai văzut
vreodată
ninsoare albastră
Dumnezeu pe sine însuşi cernut
Vorbeşte-mi încet, e târziu
şi dacă mai strigăm
există o şansă
aşa,ca din întâmplare
printr-o coincidenţă uimitoare
să declanşăm o avalanşă
atunci, cerul nins,
cerul viu
se preface-n sicriu.
Povesteşte-mi de tine, de noi
cât timp va mai ninge
povesteşte-mi de păci şi război
până focul se stinge.
apoi va fi frig
deodată,
întâi ne vor îngheţa chipurile
apoi camera toată,
halal încremenire,
două săruturi
şi ne revenim în simţire