Cel mai bun prieten mi-e borcanelul ala maro. Cu lucruri care se termina in –zepam. Cum s-a ajuns aici? Cum? Nu insemn si nu am insemnat nimic, pentru nimeni, niciodata. Am fost o unealta. Nimeni nu a intrebat daca simt ceva. Si eu alegeam sa imi pese, indiferent ce se intampla.

Anunțuri

Mi-am pus tot ce era omenesc în mine într-o pungă de gunoi. Am aruncat-o. Fac în fiecare zi asta, numai că din ce devin mai rece, doare mai tare. Tăcerea, golul din piept, dorul, toate dor mai tare cu cât împietresc mai mult. Am crezut că am puterea să râd din nou. Îmi lipsește curajul, însă. Mi-e teamă că am să o văd în toate femeile. Sau că am să o caut în ele. Și de fiecare dată când n-am să o găsesc, îmi voi arunca încă puțin din mine într-o pungă de gunoi. Cine-ar fi crezut, draga mea?

Paint

I-am pictat trupul adeseori
Cu grijă
În nenumărate culori
Ca pe fiece amintire
Înfiptă-n creier ca o schijă
În toate nopțile cu lună
Mi-am zgâriat pe șevalet
Chipul ei frumos, incomplet.

Home

„Acasă” nu mai este nicăieri. Acasă e doar un pustiu, cât pot să cuprind cu ochii. Nu am nimic de pierdut, nimic de câștigat, și singurătatea parcă o înduram mai ușor pe drum. Aici este doar o adresă unde să primesc scrisori. Niciodată cele așteptate. Aici respirația se rărește, și ceasurile din perete stau în loc. Aici doar pretind că exist, „acasă” doare în fiecare colț de inimă. Și în toate cutele așternuturilor. Curând, îmi voi numi cu drag din nou drumurile casă. Fără pretinși prieteni, fără etichete puse fără a privi adânc, am să redevin drum nesfârșit. Până mă voi împiedica din nou de zâmbet și liniște.

Sub picioare, pâmânt proaspăt

Cer nou, pământ nou, toate-s noi când se sfârșește o lume
Își ițesc luminile de sub cenușă, cresc încet, temătoare
„a fost un sfârșit pe cinste!” ne spunem unii altora
Strângându-ne mâinile, ne căutăm murdari chipurile sângerânde
Scormonind în dărâmături până ne dor degetele,
Toate-s noi, până și tu, Ierusalime, ți-ai crescut ziduri de piatră frumoasă
Umblăm bezmetici în pielea goală să ne regăsim, iubito
Parcă după un așa sfârșit strașnic al lumii
Ni s-au curățat și inimile puțin de nepăsare, uite
Bat din nou așa cum ar fi trebuit să bată, regulat
Nu prostește, cum ne învățasem atunci când ne iubeam
Hai dracu’ să ne scuturăm de praf, avem un cer nou și un pământ
Jilav și aproape verde, cu care nu știm ce să facem

Toamna idioților

Ne-am înghițit sufletele ca pe medicamente, ca și cum
O bucată de suflet ar fi vindecat-o pe alta, nimic
În jurul nostru nu este așa cum ar fi trebuit,
Purtăm în trupuri o foame adâncă de iubire,
Așa cum o știam din cărți, nu ne alegem
Cu altceva decât piepturi sfâșiate, ne cântărim
Cu prea mare grijă vorbele, apoi le înfigem adânc,
Pumnale din silabe, între omoplați, așa credem că
Toamna asta bolnavă are să ne ierte de noroiul
De pe mâini. Draga mea, nu ți-am spus niciodată
Cât de frumos îți alerga noaptea prin păr,
Dă-i dracu’ pe ceilalți, ar fi trebuit să fie toamna noastră
Vezi tu, dacă n-ai știut că te iubeam, de toamna noastră se bucură idioții.