1082

Până şi în vis
visam la ea.

Anunțuri

Apocalipsul copiilor desculţi

Priveşte, s-a adunat atâta tăcere în gurile noastre
Încât parcă se revarsă ca râurile primăvara
Tăceri învolburate, cenuşii, capitonate cu
Bureţi moi, înflorim din noi înşine,
Şi aşteptăm noaptea înfriguraţi, plantăm
Constelaţii noi ca şi cum am pune jetoanele
În miză, jucăm poker stelar, şi rotim
Nordul după bunul plac, ne place să
Vedem steaua Polaris deasupra frunţilor
Încruntate. Priveşte! Mai e puţin
Şi vine Apocalipsul, i-am auzit strigătul
De război al celui dintâi călăreţ, Foametea
Îi vom râde în faţă, noi doi ştim deja
Ce este foametea cumplită, am purtat
Pe trupurile noastre urmele ei, repezindu-ne
Nebuneşte unul către altul, devorându-ne
Inimile încă pulsând, şi niciodată
De atunci, alte inimi nu au avut un gust
Atât de bun.

Azi fără cuvinte multe. Doar zâmbim, şi cernem ploaia de lumină, după o noapte stranie, în care am privit cerul şi mi-am spus ” e cerul nostru, un cer doar pentru noi, curând”. Apoi am mângâiat o umbră cu ochi senini, şi a fost din nou frumos, ca la început.

21 martie, ziua Mondială a Poeziei. Da, în cazul în care nu ştiaţi, medicamentul acesta de care abuzăm deseori are o zi. Pe care nici nu ştiu cum aş putea-o marca. Să scriu ceva, ori să nu scriu tocmai pentru că o fac în restul timpului. Să-i spun poeziei „la mulţi ani” iar ar fi desuet, nu a murit până acum nu o să o facă nici de acum încolo. Să o ridic în slăvi, nu ar fi de bonton. Într-un fel, cred că este ziua Internaţională a Oamenilor, în fiecare din noi zace adormită Poezia. Unii aleg să o lase la lumină, alţii o îngroapă şi mai adânc, din motive doar de ei ştiute. Aşa că mă voi bucura pur şi simplu de încă o zi de primăvară atât de frumoasă încât ar fi de prisos să o descriu în cuvinte.

Oamenii merg pe sârme subţiri

Ţelurile înalte sunt însoţite de dorinţe simple, totdeauna mi-a spus asta, cu cât îţi doreşti mai mult să zbori către înălţimi nebănuite, cu atât mai mult îţi doreşti alături lucrurile mărunte care te bucură cu adevărat. Închid adesea ochii, şi mă văd într-un viitor strălucit. Apoi stau şi simt pe vârful limbii gustul succesului, constat cu tristeţe că e amărui. Imediat, mă plăsmuiesc pe mine cel din viitor venind obosit acasă, seara târziu. Deschid uşa casei, şi mă învăluie felurite arome dinspre bucătărie. Acolo mă aşteaptă o soţie zâmbind, obosită şi ea. Obosită dar frumoasă,nespus de frumoasă, cea mai frumoasă femeie din lume , sărutându-mă grăbită din vârful buzelor. „Se arde mâncarea, fugi şi schimbă-te”, parcă o aud spunând. Dintr-un dormitor răzbate o hărmălaie de nedescris. Nu sunt decât doi copii, dar parcă ar fi o grădiniţă întreagă. Amândoi îmi sar în braţe. Şi atunci mi se umple pieptul de un nu-ştiu-ce, şi înţeleg ce înseamnă cu adevărat împlinirea. Ce înseamnă să fii cel mai bogat om din lume, şi să înţelegi cât de mult ţi-a dat Dumnezeu. Da, am început să cred din nou în Dumnezeu, poate dintr-o nevoie prostească de a găsi un vinovat, sau poate pentru a pune proptele unui suflet puţin prea încărcat cu nimicuri. Ce văd eu în „mâine” nu are preţ, de multe ori îmi este greu să mă mai trezesc, ştiu că în spatele viselor atât de veridice încât aş putea să le mângâi, regăsesc o cu totul altă lume, în care ne zbatem pentru orice secundă trăită, o lume în care am uitat să ne bucurăm atunci când două priviri senine se încrucişează întâmplător. Vorbim des despre pace ca despre un ideal, dar uităm cum pacea se naşte în fiecare, înainte de a fi răspândită ca o sămânţă de preţ. Vorbim despre pace şi vrem să facem pacea un bun universal, însă habar nu avem cum arată, atât de puţini dintre noi ne-am întâlnit cu ea, că ar putea deveni un simplu element de mitologie. Tratăm oamenii cu răceală, îi iubim exclusivist doar pe cei aleşi nouă, trecând cu indiferenţă pe lângă ceilalţi. Care poate tânjesc după glasul unui necunoscut, care să le spună că „totul va fi bine”. Mulţi plâng, plâng pe dinăuntru, şi răspândesc lumină solară din chipurile lor. Rănile adânci dor mai tare când râd, asta nu îi împiedică să o facă.
În cele din urmă, iubim în grabă. Nicidecum aşa cum scrie în manualele despre iubire, iubim de parcă am fi trenuri, zăbovim aici 5 minute, după un mers monoton de un ceas încă 5 minute în altă gară, doar pentru a ajunge la destinaţie la timp. Greşim, greşim profund, şi am uitat să ne dăruim cu totul, am uitat că omul este o fiinţă uimitoare, capabilă de a se reface din nimic. Iubim cu teamă, ne iubim unii pe alţii înfricoşaţi de ce ar putea fi în ziua următoare.
Şi toate astea ne ştirbesc câte puţin din omenirea sădită în noi, iar rămăşiţele ne sunt pervertite în forme funambuleşti ale unor coşmaruri întâmplate cu ochii larg deschişi.

Să te-admir cu şi fără costumul de baie

„Am vrut să rămân în neguri. De acolo îmi trăgeam seva, în neguri îmi ridicasem maternitatea cuvintelor mele. Zi de zi, îmi doream întuneric. În schimb, primeam numai soare inundându-mi camera, atingându-mi ochii închişi, primeam lumină îndeajuns cât să mă doară irişii, şi mă bucuram de amintiri atât de vechi că ar fi trebuit să se aştearnă praful de două degete peste ele. Aşa că ieşeam pe străzi în zori, şi ţipam din toţi rărunchii cât iubesc să trăiesc, cât iubesc să iubesc, cât de mult îmi plac toţi oamenii când se încruntă şi le apare o cută nostimă pe frunte, şi altele asemenea.” A.O.

1072

„E atât de cald azi, încât aş fi slăbit pentru o clipă strânsoarea braţelor, lăsându-te să respiri. Pentru o clipă numai, apoi am fi revenit la a ne respira unul pe altul.” A.O.
De dimineaţă, mi-a mirosit a zori la cort, cu marea la picioare. Şi am zâmbit, am zâmbit mult, cum nu o mai făcusem. Toate sunt noi, ca scoase din cutie, am găsit o inimă nou-nouţă, cu instrucţiuni de folosire, pusă în piept, un chip nou, scos la lumină din spatele bărbii, o primăvară proaspăt născută, ce mă năpădeşte.