Da, nu mai zâmbesc de mult. Și? Așa face dorul, șterge zâmbetele, îngreunează cuvintele

Prea repede uităm ce-aveam în gând,
Sub apăsarea vorbelor de rând!
Nici nu mă strigi de tot, nici nu mă laşi…
E-atâta ezitare între paşi.
Prea repede uităm ce-aveam de spus –
Un zbor în minus, o cădere în plus…
La tine-i vară şi la mine-i frig,
Nici nu te las de tot, nici nu te strig.

George Țărnea.

Shelter

…și de-aș putea să iau toată întristarea ei de dincolo de zâmbetul frumos asupra mea, aș face-o fără să cuget.
Întristarea ta, draga mea ce mă mângâi blând într-o fotografie. Și parcă-ți simt încă mâna caldă pe obraz. Și totuși tac, nici eu nu știu de ce, deși aș lupta până la ultima suflare doar ca să te strâng în brațe încet, noaptea, după ce ai adormit. Ți-am spus că te iubesc, dar numai după ce am fost sigur că nu mă mai auzi.

Marile tăceri (Arghezi)

La geamul sufletului tău
Se-ngramadesc parerile de rau.
Le uiti un timp, dar ele se aduna
Si se soptesc alaturi împreuna.

Voiai sa uiti de tot, sa uiti de toate,
Si, încercînd, vazusi ca nu se poate.
Sa fie leac? Sa ti-l aduca cine?
Ca mortile, si ele, se-ngramadesc în tine.

Si lacrima-i amara,
O lacrima de roua si-o lacrima de ceara.
Ca am aprins în geam o lumînare
Si-o candela, la ce-a mai fost si doare.

Au tremurat ca doua stele,
Într-o-ngînare muta între ele,
Mîhnirilor si vietilor trecute,
Rabdate pe tacute.

De cîte ori, traite, ai murit?
Mîhnirile ascunse le-ncepi si n-au sfîrsit.

Draga mea.

EKG

În pumnii strânși adunasem
Inima încă pulsând
Sistolă, diastolă
Cu zgomotul surd al sângelui
Curgând
Inima vie
Mi se scurgea
Printre degete
La picioarele ei.
Ea mergea
Mai departe, călcând apăsat.

Toy story

Un copil. Un copil care multă vreme a primit toate jucăriile din lume. Jucării pe care alți copii și le-ar fi dorit. Numai că lui nu îi plăceau, le strica pe toate, cu fel de fel de șurubelnițe, le desfăcea din toate încheieturile, le rupea doar ca să vadă cu ce sunt umplute, apoi le arunca.
Într-una din zile, a primit o altă jucărie. Altfel decât le avusese până acum. I-a fost atât de frică să nu o strice, ca pe toate celelalte, încât copilul a crescut între timp. Jucăria frumoasă avea să fie a altcuiva, și el zâmbea doar amintindu-și că ar fi putut măcar să o scoată din cutie. „Ce prost am fost!”, își spune copilul de atunci, mângâindu-și barba albită.