304, la prima staţie

Era un copil mic, cât două palme de-ale mele
atât de mic încât mi-era frică să-l strâng în braţe
Dormea frumos, zâmbind în somn, după căciuliţa roşie
am ştiut că este fetiţă, apoi mi-a alunecat privirea
către mamă, ireal de frumoasă, ireal de tristă
albastrul tânăr al ochilor i se scurgea pe obraji
mamele ar trebui să fie vesele, mi-am zis, când
strâng în braţe copii frumoşi, toate femeile ar trebui
să fie mame, mi-am zis, asta le face mai frumoase de mii
de ori. De ce eşti tristă, am întrebat, desigur, numai
în gândurile mele , şi încercam să găsesc răspuns în
mâinile albe pe care odihnea copilul ca în leagăn
mamele sunt moi, a ştiut asta atunci, şi am întrebat-o
iar şi iar de ce e tristă-uită-te în jur, părea că-mi şuieră
ascuţit, printre dinţi, cu glas stins, de muribund, uite-te
şi vezi cum cresc copiii în scaune speciale de maşină
cu centuri, aici, în maxi taxi, abia respir-într-adevăr
am simţi fierbinţeala dogorind în nări-copiii cresc cu aer
condiţionat, jucării scumpe,se fac mari cu dragostea a
doi părinţi, îmi spunea toate astea cu ochii plecaţi, tăcut.
Ai dreptate, eu cobor la mall, împreună cu restul tău
de lacrimi neplânse, le ţin pentru după cină, când
am să mă întreb dacă îţi semăna-n albastru şi tristeţe copilul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s