Când pleci

Ne e frică parcă să ne spunem lucruri
Ne temem de viaţă ca de un război
Ai uitat adesea sa râzi, să te bucuri
de circul acesta născut între noi
Eu te văd adesea, în vise, e drept
tu mă vezi puţin, şi atunci pe fugă
Vreme e destulă, pot să mai aştept
vreo trei anotimpuri, stând pe-o buturugă.
carnea noastră poartă urme glorioase
încrustate-adânc, urme ca de boală
chipul tău îmi stă desenat pe oase
şi parcă te-aş vrea veşnică şi goală.
Mi se pare totuşi că vorbesc prostii
Creierul puhav îmi cam joacă feste
Mai privesc prin geamuri, ştiu că n-ai să vii
Terminăm abrupt această poveste.
Fiecare-şi cară trupul ca pe coasă
Buzele albite ştiu că n-or mai râde
Nu-i un loc curat să-l numim acasă
Iadul plin de moarte şi de chipuri hâde.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s