Un fel de-a mai lungi

E vremea distanţelor. Şi a cuvintelor mânjite cu gheaţă, acolo unde ardea focul odată. Oamenii se fac mici, atât de mici încât te miri cum i-ai putea lua în braţe. Şi gustul ăla metalic de dimineaţă, pe care credeai că l-ai uitat, ţi se face prieten bun, când în cameră, jur împrejur, ţi-auzi doar ecoul.Nu e nici cald, nici frig, e o stare ca un purgatoriu, şi aştepţi să vezi unde vor hotărî zeii să te trimită. Oamenii sunt atât de mici că te îneci cu ei, în timp ce le mesteci inimile crude, încă bătând.
Ai vrea să ţipi, abia după ce ai amuţit, vrei să mergi abia după ce ţi-au fost retezate picioarele, e un vals al nervilor în care vă învâriţi ameţitor, apoi vă rezemaţi spatele pe podeaua sălii de dans. Nimic nu stă între voi, şi totuşi parcă mâinile refuză cu îndârjire să se apropie una de alta. Se prea poate ca mâine să fie o nouă seară de bal, în care măştile să cadă, şi să dansaţi aşa cum nu aţi mai dansat vreodată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s