Când pleci

Ne e frică parcă să ne spunem lucruri
Ne temem de viaţă ca de un război
Ai uitat adesea sa râzi, să te bucuri
de circul acesta născut între noi
Eu te văd adesea, în vise, e drept
tu mă vezi puţin, şi atunci pe fugă
Vreme e destulă, pot să mai aştept
vreo trei anotimpuri, stând pe-o buturugă.
carnea noastră poartă urme glorioase
încrustate-adânc, urme ca de boală
chipul tău îmi stă desenat pe oase
şi parcă te-aş vrea veşnică şi goală.
Mi se pare totuşi că vorbesc prostii
Creierul puhav îmi cam joacă feste
Mai privesc prin geamuri, ştiu că n-ai să vii
Terminăm abrupt această poveste.
Fiecare-şi cară trupul ca pe coasă
Buzele albite ştiu că n-or mai râde
Nu-i un loc curat să-l numim acasă
Iadul plin de moarte şi de chipuri hâde.

Reclame

Pământ viu

Deocamdată, suntem doar pământ
reavăn, presărat în lume
e toamnă şi-i frig, renunţăm la cutume
îmbrăţisându-ne păgân şi sfânt
ascunde-mă, împrăştie-mă-n vânt.

Astefel te voi găsi, la fiece furtună
şi-am să stau în chip de praf la tine-n păr
pe piept, pe mâini, pe coapse şi pe umăr
O zi, două, o săptămână sau o lună
când plouă, când fulgeră sau tună

Or să ni se pară zorile lungi
când ne-om trezi abia pe la unu jumătate
unul lângă altul, dezgoliţi
mi-e destul, numai tu şi-mi ajungi.

Un fel de-a mai lungi

E vremea distanţelor. Şi a cuvintelor mânjite cu gheaţă, acolo unde ardea focul odată. Oamenii se fac mici, atât de mici încât te miri cum i-ai putea lua în braţe. Şi gustul ăla metalic de dimineaţă, pe care credeai că l-ai uitat, ţi se face prieten bun, când în cameră, jur împrejur, ţi-auzi doar ecoul.Nu e nici cald, nici frig, e o stare ca un purgatoriu, şi aştepţi să vezi unde vor hotărî zeii să te trimită. Oamenii sunt atât de mici că te îneci cu ei, în timp ce le mesteci inimile crude, încă bătând.
Ai vrea să ţipi, abia după ce ai amuţit, vrei să mergi abia după ce ţi-au fost retezate picioarele, e un vals al nervilor în care vă învâriţi ameţitor, apoi vă rezemaţi spatele pe podeaua sălii de dans. Nimic nu stă între voi, şi totuşi parcă mâinile refuză cu îndârjire să se apropie una de alta. Se prea poate ca mâine să fie o nouă seară de bal, în care măştile să cadă, şi să dansaţi aşa cum nu aţi mai dansat vreodată.

Ne-am putea înţelege omeneşte
dacă nu am fi atât de zei,
eu, tu, viaţa dintre noi, toţi trei
irosindu-ne tăcerile prosteşte
Dintr-o umbră, din a ta, e mai frumoasă
am face un loc mic
pe care să-l numim, zic,
nici aici, nici acolo, ci acasă,
din altă umbră, a mea, bolnavă
am face gard şi poartă,
şi ceşti frumoase de cafea, cu toartă
încârligată, şi două mâini
veşnic împreunate
din umbra mea am face de toate.
Austin Ounce

Nichita la ceas de noapte

Pleoapele ne erau din ce în ce mai grele. Stătusem la palavre de zile întregi,cuvintele se revărsau în fluxuri, vorbele-i erau moi, albăstrui, şi mâna tremurândă se îndrepta deseori acuzator către mine.
-Copile, eşti un prost. Tu chiar crezi că adâncimile astea ale tale le acoperi cu o pietricică.
-Dar…Nichita, nu sunt…nu sunt chiar atât de gol, ripostez paşnic, lipsit de apărare în faţa lui.
-Eşti gol, copile, eşti atât de gol încât văd porţile cimitirelor lumii prin tine. Şi umbra aceasta care-ţi atârnă de umărul drept, până şi umbra aceasta, care ştiu că este a ei, ţi-ar fi îndestulătoare să te umpli, străveziule! şi aproape că ţipa, fixându-mă ultramarin. Dar tu,nu şi nu, continuă el, tu refuzi să-ţi pleci capul, îţi refuzi dreptul să zâmbeşti din nou, şi alegi să umbli cu prăpastia asta a ta de suflet, în care trânteşti câte-un bolovan. Nu te-ai săturat să-i asculţi cum cad?!
Mi-era ruşine cu mine, mi-era ruşine şi că sunt om în acele clipe de paroxism. Avea un fel numai al lui de a spune lucrurilor pe nume, înălţându-l pe treapta celor ce nu pier.
-Copile, putrezeşti cu sufletul descoperit.
Atunci mi s-a făcut teamă, şi luându-mi „la revedere” pentru un timp, am plecat cum mai plecasem de atâtea ori. Ştiam că la întoarcere el va fi tot acolo, încercănat, şi mă va înjura părinteşte. Îmi striga din urmă crâncen, a aducere aminte
-Când V-aţi zărit, aerul dintre voi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, v-aţi zvârlit, strigându-vă pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile voastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Ai fi vrut să o păstrezi în braţe
aşa cum ţii trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să o-mbrăţişez cu coastele-ai fi vrut.

Obiceiuri vechi

Pentru că m-am întors aici. Şi sunt un nesimţit ordinar, care scrie numai când nu e bine deloc. Aşa că mi-am amintit de vremurile când aruncam o piesă sau două pe zi, numai aşa, să se audă în cartier.
Dacă tot ” e târziu şi plouă tare”, să ne facem de cap cu Dinu. Care mă făcea să râd.

Şi numero doi, un artist neglijat de mulţi. Dar pe cuvânt că te injunghie pe la spate cu unele piese. Mircea Rusu, fără iarba verde de acasă. Dă-i play cu încredere, e imposibil să nu rupă nişte bandaje.