Lecția de dans în doi

Mi-ai picurat soarele în suflet. Rază cu rază. Asemenea ploile, strop cu strop. Visele , cadru cu cadru. Îmi netezesc un colț al așternutului și mă întreb de ce nu ești aici, știi bine că locul este gol, n-am îndrăznit să stric forma trupului tău rămasă acolo. N-am mai privit de mult la oameni, îmi ești de atunci fereastră, văd totul prin tine, și  se invăluie tot în crepuscul cald. Râd des, am crescut mult de când nu ne-am mai întâlnit, râd des și cu poftă, știu că exiști și asta îmi este de ajuns. Râd chiar și când văd firele albe, îmi amintesc cum primele s-au ițit când tu nu mi-ai mai fost. Pentru că, mai știi, noi nu eram, noi ne  eram, o mână fermă mai presus de noi ne rânduise pașii în același loc și timp, atât cât să ne lovim albastrul de albastru și să strângem ochii de prea multă lumină. Mi-e dor, mi-e un dor paradoxal, care nu mai doare, trec pe lângă trenuri și învălui fiecare vagon cu privirea, poate ai fost în el cândva, pășesc pe nisipul plajelor cu grija să nu îți tulbur pașii, o lume întreagă are chipul tău scrijelit în ea.  Mi-e dor de liniștea dintre noi, când ni se sincronizau bătăile inimii. Tic tac. Eu tac încă, o dragoste așa de mare nu o pot cuprinde în cuvinte.

N-am să te aștept, pentru că nici măcar nu ai plecat.

foame

Trebuie

să învăţ să iubesc din nou

altfel îmi mor cuvintele

înainte să se aştearnă.

E ca o foame poleită cu frică

nevoia asta de a pune inima

din nou în prima bancă

am să îi spun din amintiri

aşa şi aşa trebuie să facem

amândoi

apoi vom vorbi cele trebuincioase şi frumoase

cum o făceam odată.

Cea mai primavara dintre ierni

BOREALE

Cei doi dumnezei şi încă Unul

Întâi te naşti. Ca un fruct al iubirii între doi oameni. Eşti mic, neputincios, şi dumnezeul tău este mama. Nimic mai frumos, ea este mâna blândă care îţi veghează neputinţa. Şi într-un fel, eşti politeist. Căci dumnezeul tău mai are o mână, una aspră, a tatălui, faţa dumnezeirii de care te temi puţin.
Acum, nici să vrei nu ai putea înţelege firea a ceva dincolo de cei doi dumnezei ai tăi, neobosiţi şi atotştiutori. Îi iubeşti necondiţionat, îţi înclini capul înaintea lor din obişnuinţă, apoi cazi. Cazi ca îngerii Vechiului Testament, ca Lucifer, cazi odată cu anii ce şi se adaugă. Nu primeşti nicio altă autoritate ori călăuză, tu singur îţi eşti fulger luminos, orbit în căderea ta de prea multă lumină, te mândreşti cu găvanele însângerate. E vremea când tu ştii şi calea, şi adevărul, ţii absolutul într-o mână şi deasupra ta cerul ţi se pleacă. Râzi, strigi, plângi, eşti un dumnezeu capricios care uneori se străduieşte să priceapă lumea pe care el crede că o făureşte cu un cuvânt.
Timpul se grăbeşte, şi din dumnezeul atotputernic ce îţi eşti, ajungi un zeu mititel şi chircit, împovărat cu plumb în piept şi pe umeri. Până înţelegi că nimeni în afară de Dumnezeul adevărat nu ar putea lua în seama sa toată zbaterea acestei lumi: iubire, ură, moarte, viaţă, mai mult decât îţi poate cel mai înţelept dintre oameni înţelege, toate capătă existenţă de dinafara fiinţei.
Şi Dumnezeu, aşa cum îl gândeşti, bun , răbdător, trăieşte şi în dumnezeul mamă-tată din copilăria ta, şi în dumnezeul rebel de mai târziu care erai. Când îl regăseşti pe Dumnezeu, niciodată nu este prea târziu, ci este doar începutul viitoarei tale vieţi. El face lucrurile să se întâmple.
• Am trecut prin mii şi mii de întrebări. Mi-am dat răspunsuri greşite de cele mai multe ori când am întrebat, când m-am întrebat „ de ce”.
Până când Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul au capatat sens. Am crezut un timp, apoi nu am crezut, un timp am arătat pumnii strânşi cerului. Dumnezeu nu suntem noi, dar El a lăsat o fărâmă de dumnezeire în fiecare om care îţi ăntinde o mână spre a te ridica.
( asta a fost un fel de „ mulţumesc”)

Anatolie,vâslind

Râzi frumos,nu ţi-am spus niciodată

Dar când râzi, bolta sinilie se deschide puţin

îngeri mai mari, îngeri mai mici

Şi sfinţi îşi iţesc capetele

Heruvimii te privesc cu toată mulţimea lor de ochi

pentru o clipă, apoi îi închid strâns.

” E prea multă lumină aici” spun în cor

trăgând după ei cerul făcut fermoar.

Râzi ca un cuţit,până îmi sfâşii pieptul

răscolind lumile  de sus

lumile de jos. Râzi cald ca o mamă

la capătâiul copilului, şi râzi atât de rar

că îmi măsor timpul de la un surâs al tău la altul.

2480 de dimineţi

Ceasul arăta ora şase. Se înţelege, şase în zori. Dincolo de perdea se întrezărea un crepuscul încremenit de ger, aerul îngheţat vibra ca o lamă, şi părea fragil în acelaşi timp. Mi-am deschis larg fereastra, şi am respirat cu nesaţ frigul în piept. ” Ce-ar fi să încep duminica asta altfel decât de obicei?” mi-am zis. Am aruncat pe mine pulovărul de lână, aspru, greu şi totodată plăcut. Strada mea, atât de plină de viaţă ziua, acum păstra în ea parcă tăcerea câtorva sute de ani. Din loc în loc îmi mai alunecau ghetele, aşa că am păşit atent. Apoi, lacul. Lacul, pod de gheaţă intre maluri, tronsea încet. Nimeni în jur, nimeni să îi asculte poveştile. Stuful foşnea, şi lebedele , fără teamă, îşi îndreptaseră gâturile lungi către mine. Le-am pus biscuiţii pe ochiul de gheaţă amestecată cu stuf. Din celălalt mal se înălţa  soarele, leneş, negrăbit de nimic. Sângele îmi curgea acum parcă puţin mai cald, era atâta linişte în jur că îl auzeam lovindu-se de vene ca mustul care fermentează în butoaie.

Dimineţile sunt frumoase ca frigul uneori. Şi-ţi ţii de cald cu tine, când te-ai împăcat cu singurătatea din jur indeajuns. Apoi râzi. Toate războaiele au trecut. O pace de un mileniu este tot ceea ce lipseşte.  Şi o mână caldă pe care să o strângi.

Cu porţia

Presupun că este prea târziu pentru ceva ca în cărţile pe care le citisem. O vreme chiar am crezut că se poate. Apoi, altă vreme am călcat în picioare , nebuneşte, tot ce întâlneam. Acum am să stau tânjind. Şi încă vreau.

Să fie frumoasă, atât de frumoasă încât să mă doară ori de câte ori o privesc.  Frumoasă în cuvinte, în gesturi, ca un soare cald.

Să i se cuibărească întunericul în păr în fiecare noapte, şi să fie linişte. Doar noi, şi liniştea dintre noi.

Să îmi vorbească blând, şi să mă pot culca lângă glasul ei, ca Nichita  în timpul ce a trecut.

Să mă roage în zori să mergem să bem cafeaua lângă mare. Şi acolo să mi se  înghesuie în braţe şi dincolo de carne.

Să râdă copilăreşte, şi să împărţim un cataif la cofetăria aia atât de faină, cu scaune de fier forjat.

Să vrea să fim simpli, şi să ne iubim ca la manual, fără teme şi variaţiuni. Exist pentru că tu exişti.

Am căutat în mine, şi mai am resurse exact  cât pentru o dragoste mare. Nimic mai mult.

 

Să trăiesc în ea, prin ea, pentru ea.

Să-mi fii tot.

 

O zi mai puţin

Nu am mai scris de mult. Nu ţi-am mai scris de mult. Nici măcar mie nu mi-am mai scris.

Am crezut că toată farandola asta drăcească este o cruciadă, şi că am plecat în căutarea adevărului suprem. Mi-am dat răgaz, mi-am scuturat de nenumărate ori hainele de praf, şi am crezut că a pune un pas înaintea celuilalt înseamnă a merge mai departe. În faţă, prăpăstii adânci- îmi privesc dimineaţa chipul nebărbierit în oglindă, şi mi-e greu să mă recunosc. Pe argintul de sub sticlă zace altcineva, îmbătrânit, cu ochii aproape stinşi, cu partea dreaptă a feţei râzând forţat, ca după o pareză. Ating oglinda cu degetul, şi necunoscutul îmi urmează gesturile, mecanic, exact. Tuşesc tabagic- „ aşa este când ţi se năruie toate visele” imi spun, şi în liniştea dimineţii este cel mai crunt adevăr pe care l-aş putea gândi.

Din mine, paradoxal, lipsesc doar eu. Până acum mi-ai lipsit doar tu.  În mine acum trăieşte doar o frică străină, pe care nu o aveam în repertoriu. O frică de secunda care vine, şi-şi face loc în carne cu ghearele. E ca atunci când te-ai apucat să sapi o groapă în joacă – ai săpat până când nu ai mai putut să ieşi, apoi ai săpat şi mai adânc în măruntaiele pământului crezând că ai să ieşi pe partea cealaltă.  Îmi văd pământul meu în care am săpat atât de adânc că nu-mi mai ajunge până la retină nici marginea cerului. Şi pământul meu adânc are gust amar, de scârbă.

 

 

 

cancan

Aici o bucată de inimă

Dincolo o bucată de inimă

Inimă împrăştiată peste tot, ca atunci când vii beat acasă

şi-ţi arunci hainele prin cameră. Doar că nimeni

nu mai strânge după tine

E un joc pe care te-ai săturat să îl joci

Nimeni nu câştigă, nimeni nu pierde

câteodată jucătorii uită să mai repsire

scurgându-se încet sub mesele de joc,

ca sudoarea pe spatele cămăşii

inimă aici, inimă dincolo, bun, ai să zici

da’ în locul ei ce creşte după ce are să nu mai fie?

Doua mii doua sute treizeci si noua de zile

„Noi nu trebuia sa imbatranim impreuna , noua ne-a fost dat sa incremenim impreuna, imbratisati, doi copii peste care au trecut numai cateva sute de ani, zambind cald. Retina memoriei , ah, retina memoriei, pe care s-a incrustat ca intr-o litografie clipa. Acolo ma duc cand vreau sa rad, cand vreau sa plang, acolo ma duc si scormonesc imaginea cand vrea sa fiu si atat.”