Seceta

Copiii se jucau cu privirile pierdute în praful
din marginea drumului, îl luau şi îl aruncau în aerul stătut, care plutea ca un
miraj deasupra lor, deformând siluetele. "Plouă, plouă", se amăgeau
ei. În poartă, bătrânul stătea sprijinit de uluca fierbinte a gardului, căzut
pe gânduri. Faţa nebărbierită, cu ţepii albi, iţindu-se de sub piele, crescuţi în
toate direcţiile, îi dădea un aer ameninţător. Acoperi capătul ulucii cu palma,
şi strânse cu putere, până simţi cum mâna-i arde.

Soarele era nemilos, pământul urla după un
strop de apă. În satul acela de câmpie, un dumnezeu cu "d" mic uitase
să mai plouă de luni întregi. Erau în luna lui cuptor, şi priveau cu o frică
nemaicunoscută fântânile secate, pe fundul cărora mai zăcea puţin nămol, ce
prinsese o crustă groasă.

Dimineţile erau turbate, lumina se iţea dintr-o
dată, firele de iarbă îşi lepădaseră roua, şi uscăciunea se cuibarise-n câmpuri,
în frunze, în oameni şi-n suflete.

La fântâna din deal, în care un nu-se-stie-cine
aruncase un hoit, el o strângea de cingătoare. Îşi apropie buzele lui, crăpate
de soare, însetate, de buzele ei ca de un izvor de munte. O sărută apăsat, strângând-o
cu o disperare nemaivăzută. Sângele începu să-i clocotească în vene, vinul pe
care-l băuse mai devreme clocotea acum în soare, şi simţi un imbold să meargă
mai departe, stracurandu-i o mână pe sub rochia ei albă, vaporoasa,
descoperindu-i coapsele rotunde, fine, că de marmură. Ea se împotrivi uşor, îndepărtându-l
moale, sprijinindu-şi mâna ei mică de pieptul lui într-un gest de respingere.
El rânji, înteţi strânsoarea în care o prinsese ca în laţ, ochii i se împăienjeniră,
şi o trânti pe iasca galbenă. O săruta acum muşcându-i buzele, acoperindu-i
astfel gemetele ei speriate. Din roşeaţa aceea răcoritoare, ţâşnea acum un mic şuvoi
de sânge, ce-i alunecă pe bărbie, şi de acolo pe pieptul plin, săltându-i
sacadat, sub care se ghiceau plămânii ca foalele de fierărie. Ea îşi înfipse
mana în pământ, zgâriind praful cu unghiile, şi îl mai privi odată. Nu mai era
omul pe care-l îndrăgise, nebunia se citea în ochii lui, părul îi era vâlvoi, sângele
ei îi mânjise toată faţa, şi greutatea trupului o apasa, o apăsa din ce în ce
mai greu, totul în jur se înceţoşă, soarele ardea deasupra lor parcă şi mai rău.
"BInecuvântează-ne unirea, Sfinte Soare!" zbieră hohotind drăcesc el,
în timp ce spinarea îi urca şi cobora.

Ea zăcea acolo, lividă, cu albastrul ochilor
ascuns în spatele pleoapei, cu hainele rupte, şi sânii dezveliţi zăcând în
dup-amiaza că focul. "Paparuda dracu!" mârâi el printre dinţi. O
ridică pe un umăr, şi îi aruncă trupul fără viaţă în fântâna cu ghizdurile prăbuşite,
scuipând peste el. "Paparuda dracu’!" Clătinându-se, mâinile îi
alunecară, şi se prăbuşi şi el în apa nămoloasă, în care zăcea câinele mort de
două luni. "binecuvântează-ne, sfinte Soare!" ţipa din rărunchi, cu valul mic,negru-taciune pătrunzându-i în gură.

O ploaie torenţială s-a abătut seara asupra câmpiei.
Pământul crăpat  în care se scursese sângele
era acum spălat de şuvoaie  bolborosind.