I
mprevizibilă vreme… soarele s-a
lăbărţat toată ziua pe un cer albastru, cu fuioare de vată şi deodată picături
mari au început să lovească cu furie trotuarul. Totul în jur s-a îmbolnăvit de
un galben-arămiu şi atârna parcă de ultimele raze neputincioase deja ale unui
Septembrie grăbit, mult prea grăbit, care poate şi el tânjeşte după vara următoare.
Aş lăsa clepsidra să se scurgă, aş lăsa să treacă pe lângă mine nenumărate
ploi, aş putea să intru într-o hibernare cataleptică, numai dacă aş şti că vara
s-ar întoarce. Ultima vară, cea mai frumoasă vară, poate chiar singura vară în
care m-am simţit cu adevărat liber. Vara în care am păşit pe urmele profeţilor
nemuririi, prin stânci înroşite de lumini crepusculare, vara în care am rătăcit
prin nisipuri aduse la ţărm de mare cu gândul aiurea, îmbătat de o aromă
necunoscută mie până acum. Vara în care s-au scris capitolele de căpătâi ale
vieţii mele. A fost vara în care am tânjit după o privire, vara neaşteptatelor
dureri. Şi totuşi peste rănile adânci se construiesc noi drumuri. Au fost
zilele în care numai atunci când râdeam cicactricile se deschideau şi îmbătate
de lumină dureau mai rău că niciodată. Şi totuşi eu continuăm să râd, fără să
iau în seamă că râsul mi se schimonosea într-un rictus inuman. Mă desprindeam
de mine ca de o corabie prinsă în furtună care nu îmi aparţine, mă desprindeam
de tot ce însemnam eu, doar ca să continui să exist. Prindeam în pumni primele
raze de soare şi le sorbeam cu rouă şi roua devenea mai dulce ca orice ambrozie
olimpiana şi pumnii mei strânşi ca pentru rugaciune deveneau pocale de aur şi
pietre scumpe, tremurătoare. Nu aş fi delirat singur niciodată. I-aş fi dat ei
şi roua, să o bea cu nesaţ, aş fi rupt şi bucuria pe care o simţeam, trăgând ca
de o tumoare, smulgând-o din mine şi i-aş fi dăruit-o doar ca să o mai văd
zâmbind. Aş fi păşit în locul ei pe nisipul umed şi urmele paşilor mei,
împreună cu urmele profeţilor coborâtori din vise, i le-aş fi dăruit spre
păstrare. Căci ea nu mergea, ci păşea deasupra podelelor şi în urma ei nu ar fi
rămas decât praful stârnit de alunecarea spectrală prin aer. În acele dimineţi
beţe, cu iz de cârciuma imperială, cu aburii pământului contopindu-se cu fumul
gros şi înnecăcios al ţigărilor, m-am dăruit în fiece clipă ei. Mai mult decât
fire de nisip şi ambrozii ieftine, m-am dăruit în întregime, coborându-mă în adâncul
fiinţei ei, bătând la poarta sufletului. Acolo am văzut lacăte grele, titanice
şi uşi zăvorâte, păzite de cuvinte care străjuiesc cu spade ascuţite. Orice
apropiere o respingeau cu brutalitate şi blândeţea unei mângâieri impersonale
era acum strigătul de luptă al unui gladiator în arenă. Ori trupul meu nu
fusese deprins a lupta cu gladiatori. Trupul meu are doar o platoşă şubredă,
care uneori cade, lăsând să se vadă rănile din care sângele ţâşneşte în
arteziene purpurii. Şi la porţile sufletului, platoşa mi-a căzut de fiecare
dată şi în faţa unui cezar triumfător mă
retrăgeam ruşinat. Şi aşteptam în şa mă refac, printre aceleaşi stânci bătute
de valurile mării, cu rouă de pe pielea mea ca medicament. Vara asta "a
fost ca nicodata". Sărutul dimineţilor de august aş fi vrut să se
transforme în sărutul ei, căldura soarelui să devină căldura trupului ei
îmbrăţişându-mă, strângerile de mâna irosite le-aş fi vrut a fi strângerile ei
de mână. Dar monstruosul vis se topea ca gheaţa dintr-o băutură prea tare. Din
zeu mă schimbam în nimic şi neputincios începeam să merg spre gară, soldat
dintr-un război imposibil de câştigat, înghesuind în raniţa din spate speranţe
şi lacrimi ascunse de privirile indiscrete. Obişnuindu-mă cu războiul, am
hotărât că voi căra în continuare acest sac cazon cu toată greutatea lui, până
mă va împovăra într-atât încât genunchii să-mi alunece pe terasamentul căilor
ferate. Şi raniţa o voi trimite cu primul tren care va trece peste mine undeva,
departe, către alta vara plină de culoare, spre alta vara înfiorată de
mângâieri şi priviri.
mprevizibilă vreme… soarele s-alăbărţat toată ziua pe un cer albastru, cu fuioare de vată şi deodată picături
mari au început să lovească cu furie trotuarul. Totul în jur s-a îmbolnăvit de
un galben-arămiu şi atârna parcă de ultimele raze neputincioase deja ale unui
Septembrie grăbit, mult prea grăbit, care poate şi el tânjeşte după vara următoare.
Aş lăsa clepsidra să se scurgă, aş lăsa să treacă pe lângă mine nenumărate
ploi, aş putea să intru într-o hibernare cataleptică, numai dacă aş şti că vara
s-ar întoarce. Ultima vară, cea mai frumoasă vară, poate chiar singura vară în
care m-am simţit cu adevărat liber. Vara în care am păşit pe urmele profeţilor
nemuririi, prin stânci înroşite de lumini crepusculare, vara în care am rătăcit
prin nisipuri aduse la ţărm de mare cu gândul aiurea, îmbătat de o aromă
necunoscută mie până acum. Vara în care s-au scris capitolele de căpătâi ale
vieţii mele. A fost vara în care am tânjit după o privire, vara neaşteptatelor
dureri. Şi totuşi peste rănile adânci se construiesc noi drumuri. Au fost
zilele în care numai atunci când râdeam cicactricile se deschideau şi îmbătate
de lumină dureau mai rău că niciodată. Şi totuşi eu continuăm să râd, fără să
iau în seamă că râsul mi se schimonosea într-un rictus inuman. Mă desprindeam
de mine ca de o corabie prinsă în furtună care nu îmi aparţine, mă desprindeam
de tot ce însemnam eu, doar ca să continui să exist. Prindeam în pumni primele
raze de soare şi le sorbeam cu rouă şi roua devenea mai dulce ca orice ambrozie
olimpiana şi pumnii mei strânşi ca pentru rugaciune deveneau pocale de aur şi
pietre scumpe, tremurătoare. Nu aş fi delirat singur niciodată. I-aş fi dat ei
şi roua, să o bea cu nesaţ, aş fi rupt şi bucuria pe care o simţeam, trăgând ca
de o tumoare, smulgând-o din mine şi i-aş fi dăruit-o doar ca să o mai văd
zâmbind. Aş fi păşit în locul ei pe nisipul umed şi urmele paşilor mei,
împreună cu urmele profeţilor coborâtori din vise, i le-aş fi dăruit spre
păstrare. Căci ea nu mergea, ci păşea deasupra podelelor şi în urma ei nu ar fi
rămas decât praful stârnit de alunecarea spectrală prin aer. În acele dimineţi
beţe, cu iz de cârciuma imperială, cu aburii pământului contopindu-se cu fumul
gros şi înnecăcios al ţigărilor, m-am dăruit în fiece clipă ei. Mai mult decât
fire de nisip şi ambrozii ieftine, m-am dăruit în întregime, coborându-mă în adâncul
fiinţei ei, bătând la poarta sufletului. Acolo am văzut lacăte grele, titanice
şi uşi zăvorâte, păzite de cuvinte care străjuiesc cu spade ascuţite. Orice
apropiere o respingeau cu brutalitate şi blândeţea unei mângâieri impersonale
era acum strigătul de luptă al unui gladiator în arenă. Ori trupul meu nu
fusese deprins a lupta cu gladiatori. Trupul meu are doar o platoşă şubredă,
care uneori cade, lăsând să se vadă rănile din care sângele ţâşneşte în
arteziene purpurii. Şi la porţile sufletului, platoşa mi-a căzut de fiecare
dată şi în faţa unui cezar triumfător mă
retrăgeam ruşinat. Şi aşteptam în şa mă refac, printre aceleaşi stânci bătute
de valurile mării, cu rouă de pe pielea mea ca medicament. Vara asta "a
fost ca nicodata". Sărutul dimineţilor de august aş fi vrut să se
transforme în sărutul ei, căldura soarelui să devină căldura trupului ei
îmbrăţişându-mă, strângerile de mâna irosite le-aş fi vrut a fi strângerile ei
de mână. Dar monstruosul vis se topea ca gheaţa dintr-o băutură prea tare. Din
zeu mă schimbam în nimic şi neputincios începeam să merg spre gară, soldat
dintr-un război imposibil de câştigat, înghesuind în raniţa din spate speranţe
şi lacrimi ascunse de privirile indiscrete. Obişnuindu-mă cu războiul, am
hotărât că voi căra în continuare acest sac cazon cu toată greutatea lui, până
mă va împovăra într-atât încât genunchii să-mi alunece pe terasamentul căilor
ferate. Şi raniţa o voi trimite cu primul tren care va trece peste mine undeva,
departe, către alta vara plină de culoare, spre alta vara înfiorată de
mângâieri şi priviri.
Cu un an inainte, si totusi profetic. Visam cu ochii deschisi, si primisem mult prea mult. Sa fi devenit totul un epilog grabit?