Walk on the sun

Alături de tine, aș fi putut răsturna lumea. Într-o bună zi, o să o fac oricum. Singur, și albit. Niciodată nu am știut unde și dacă am greșit. Mi-am reproșat ba că am dat prea mult dintr-o dată, ba prea puțin, ba că mi-am lăbărțat prea tare sufletul. Apoi am văzut că băteam la o poartă cu mult prea multe lacăte, o poartă închisă. Am aruncat nenumărate priviri peste ziduri. Fusese frumos odată, erai ca o cetate plină de viață, doar că puțin amorțită. Blestemată de o vrăjitoare bună și blândă să rămână așa, încremenită pentru a nu mai avea stricăciuni. Erai tot ce puteau avea oamenii mai frumos, înghețată într-o panoplie. Am tăcut, nu sunt un asemenea erou încât să caut dezlegarea blestemelor cine știe pe unde. Sunt om, parcă prea om uneori. Atât de om că încercam pe chipul tău frumos să o deslușesc pe Ea. Erați asemenea, parcă Ea nu ar fi plecat niciodată. Și o clipă, când ai spus „dor”, Ea era aidoma. Alegeai însă să cobori în negurile tale, fără să mai lupți. Știu, ai obosit, e la fel peste tot. Fără neguri, ai fi fost o altă Ea plăsmuită din nimic. Ai ales să fii femeia care mi-a intrat în casa întunecată cu un soare în brațe. Puțin mai mult decât Ea.Și odată cu tine, am strâns la piept bulgărele arzând. Un timp, arsura are să mai dăinuie. Și o să doară mai tare atunci când râd.

Reclame

Bă băieți, serios mă… Ce dracu căutați la mine pe blog?! Cu voi, IGPR și STS vorbesc. Ale dracu telecomunicații speciale, nici ip-u nu-l ascundeți calumea. Ce mă-sa, fac trafic cu poezie? Sunt suspectat că mă țuicăresc pe blat? Am furat ceva cratime? Ori am călărit vreo mândră necuviincios? Recunosc, da au stat toate cuminți. Sau v-o apucat foamea de romantism, jelanie și altele?

Dincolo de gard

Când ies din bloc, străbat o alee. Mică, îmi ajung zece pași să trec de la un capăt la celălalt. Aleea asta e mărginită de două garduri. În partea dreaptă, un gard de fortăreață. Îngrijit, din beton, înalt, teribil de înalt, cu decorațiuni din piatră încrustate din metru-n metru. După gard, adăpostește o casă enormă, în marea parte a timpului pustie. Din când în când, un bătrân mai tunde iarba și copăceii pe jumătate uscați.
În partea stângă, crește parcă din pământ un gard răpănos, strămb, cu ulucile rupte, văruit stângaci uneori în alb de o mână nevăzută. Pe gard se plimbă doi motani frumoși, negri. Dincolo, vegetația stă să explodeze la fiecare început de primăvară. Salcâmi, meri, sălcii, buruieni înalte, toate se umplu de culoare. Toamna târziu, ruginesc frumos, învăluite de fumul gros de cauciucuri arse dintr-o sobă de om sărac.
Nu-i așa că lumina din suflet nu-i pentru oricine?

Empty

M-a întrebat un om drag mie cum de pot să țin drumul drept. Habar nu am nici eu, reușesc poate pentru că altul nu știu. Sunt o piesă de schimb într-un angrenaj mai mare, un braț oscilant, care ajunge sus doar ca să cadă mai apoi. Mă mai recunosc rareori printre riduri, mi-e teamă să mă mai privesc. Toți sunt împotriva mea, numai că nu are să mă dărâme nimic. Aș pune un avertisment mare, pe fond roșu: feriți-vă de oamenii singuri și înrăiți, doar ei nu mai au nimic de pierdut. Și tot ce am sunt în stare să pierd încă odată, și încă odată. Râd când văd oameni aproape de sufletul meu cum mint senin. Nu mai știu ce e mila, și râd amar pentru lumina din ochii lor, pe cale de a se pierde.