Mi-am pus tot ce era omenesc în mine într-o pungă de gunoi. Am aruncat-o. Fac în fiecare zi asta, numai că din ce devin mai rece, doare mai tare. Tăcerea, golul din piept, dorul, toate dor mai tare cu cât împietresc mai mult. Am crezut că am puterea să râd din nou. Îmi lipsește curajul, însă. Mi-e teamă că am să o văd în toate femeile. Sau că am să o caut în ele. Și de fiecare dată când n-am să o găsesc, îmi voi arunca încă puțin din mine într-o pungă de gunoi. Cine-ar fi crezut, draga mea?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s