Unwritten

Uite, draga mea, unde s-a ajuns. La o beție de vorbe aruncate în vânt. Îmi lipsește să îi lipsesc cuiva. Nu oricui, ție. Un cuvânt, un pas înainte către pace. Atât, și mi-ar fi de ajuns să mă ridic din rezerva asta împuțită, pe care o împart cu necunoscuți, și să vin către tine. Am două brațe la care mă uit străin. Le lipsești tu, și astfel nu le mai cunosc. Mi-e teamă că îmi va crește o carapace groasă peste carapace. Mă tem de oameni de când nu mai ești, mă tem de ei ca de boală. Merg pe holuri reci printre ei, numai când este trecut de miezul nopții. Tac, tac mai mult ca niciodată. Am să plec curând din bolnița asta, care mă aduce în pragul nebuniei, doar ca să bântui iar pe urmele pașilor tăi. Pentru că străzile, draga mea, îți poartă pașii încă încrustați, și doar asta mi-a rămas de la tine. Aveam nevoie de tine. Aveam nevoie de tine pentru că te iubeam, deși nu știam asta. Scurt, fulgerător, ca o sentință dată de un judecător grăbit, mi-am simțit sufletul greu de tine doar când nu ai mai fost. Am să plec curând de aici, draga mea, și voi zâmbi doar știind că ești. Ah, ce bine că ești!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s