„Când i-am atins buzele, primăvara a explodat cu tot verdele ei crud. Mai jos, urmându-i linia fină a gâtului, am regăsit pe sâni miros de căpşuni coapte. Fiecare mişcare dintre trupul meu şi-al ei era nimic altceva decât o furtună încărcată de fulgere albastre, izvorând din ochi.”

Încă nu înţeleg oamenii pe deplin, e imposibil
abia reuşesc să mă înţeleg pe mine uneori
Îmi place totuşi clar-obscurul ăsta
care dansează pe chipurile lor
îi întorc pe toate părţile
până le văd faţa luminoasă,
până simt mirosul de
cacao şi vanilie, ca de prăjitură
al femeii cu păr întunecat
care mi-a sărit în braţe
aşa, ca din intâmplare.

La mulţi ani.

În cea mai mare parte a anului sunt rău. Sunt rău faţă de voi, fac trimiteri la zona casei destinată exclusiv gătitului, la apucăturile dubioase pe care le generalizez, şi altele asemenea. Ştiu că nu e bine, şi se poate numi misoginism, dar sunt rău nu din răutate, ci pentru că am o inimă ca şi tigăile voastre. De teflon, adică. Se lipeşte tare greu cineva de ea, şi când se lipeşte trebuie să o zgârii să se desprindă. Asta ca să nu arunc tigaia cu totul. Ştiu că e complicat să fii femeie. Nu puştoaică, nu magraoană, ci femeie, elegantă şi discretă, iubitoare şi atentă, gospodină atunci când e nevoie, prietenă bună tot timpul, iubită. Celor cărora le reuşeşte greaua încercare de a fi femeie, într-o lume, serios spunând, a bărbaţilor, şi mamelor care şi-au sacrificat complet dezinteresat o bună parte a tinereţii lor să ne vadă pe noi oameni mari, vă doresc din toată inima o zi atât de frumoasă încât nici măcar să nu o puteţi descrie mâine, şi chiar dacă ninge, să vi se umple sufletul de tot soarele disponibil de pe Pământ.
Azi gătim noi.
Azi dăm noi cu aspiratorul.
Azi facem noi piaţa.
Azi ştergem noi praful.
Azi spălăm noi vasele.
Azi facem noi cafeaua de dup-amiază.
Azi întindem noi rufele.
Azi facem noi patul.
Azi nu ne uităm la meci.
Azi nu bem atât de multă bere.
Azi o să încercăm să vă arătăm că vă iubim aşa cum voi o faceţi în fiecare zi.

Astăzi facem bilanţuri şi comparaţii. V-aş da fiecăreia câte-o floare. Chiar dacă aţi meritat-o sau nu. Aşa e omenesc. Şi cinstit faţă de mine. Pentru că puţin de tot îmi sunteţi toate dragi. Măcar puţin, şi nu cer nimic înapoi. E mai bine aşa, multe chiar nu aveţi nimic de dat. Nu-i bai, o să învăţaţi mai târziu cum se poartă oamenii cu alţi oameni.Ori etalonul meu a fost puţin prea înalt, mi-l stabilisem acum 1054 de zile. Primăvară cât se poate de frumoasă.