Oamenii merg pe sârme subţiri

Ţelurile înalte sunt însoţite de dorinţe simple, totdeauna mi-a spus asta, cu cât îţi doreşti mai mult să zbori către înălţimi nebănuite, cu atât mai mult îţi doreşti alături lucrurile mărunte care te bucură cu adevărat. Închid adesea ochii, şi mă văd într-un viitor strălucit. Apoi stau şi simt pe vârful limbii gustul succesului, constat cu tristeţe că e amărui. Imediat, mă plăsmuiesc pe mine cel din viitor venind obosit acasă, seara târziu. Deschid uşa casei, şi mă învăluie felurite arome dinspre bucătărie. Acolo mă aşteaptă o soţie zâmbind, obosită şi ea. Obosită dar frumoasă,nespus de frumoasă, cea mai frumoasă femeie din lume , sărutându-mă grăbită din vârful buzelor. „Se arde mâncarea, fugi şi schimbă-te”, parcă o aud spunând. Dintr-un dormitor răzbate o hărmălaie de nedescris. Nu sunt decât doi copii, dar parcă ar fi o grădiniţă întreagă. Amândoi îmi sar în braţe. Şi atunci mi se umple pieptul de un nu-ştiu-ce, şi înţeleg ce înseamnă cu adevărat împlinirea. Ce înseamnă să fii cel mai bogat om din lume, şi să înţelegi cât de mult ţi-a dat Dumnezeu. Da, am început să cred din nou în Dumnezeu, poate dintr-o nevoie prostească de a găsi un vinovat, sau poate pentru a pune proptele unui suflet puţin prea încărcat cu nimicuri. Ce văd eu în „mâine” nu are preţ, de multe ori îmi este greu să mă mai trezesc, ştiu că în spatele viselor atât de veridice încât aş putea să le mângâi, regăsesc o cu totul altă lume, în care ne zbatem pentru orice secundă trăită, o lume în care am uitat să ne bucurăm atunci când două priviri senine se încrucişează întâmplător. Vorbim des despre pace ca despre un ideal, dar uităm cum pacea se naşte în fiecare, înainte de a fi răspândită ca o sămânţă de preţ. Vorbim despre pace şi vrem să facem pacea un bun universal, însă habar nu avem cum arată, atât de puţini dintre noi ne-am întâlnit cu ea, că ar putea deveni un simplu element de mitologie. Tratăm oamenii cu răceală, îi iubim exclusivist doar pe cei aleşi nouă, trecând cu indiferenţă pe lângă ceilalţi. Care poate tânjesc după glasul unui necunoscut, care să le spună că „totul va fi bine”. Mulţi plâng, plâng pe dinăuntru, şi răspândesc lumină solară din chipurile lor. Rănile adânci dor mai tare când râd, asta nu îi împiedică să o facă.
În cele din urmă, iubim în grabă. Nicidecum aşa cum scrie în manualele despre iubire, iubim de parcă am fi trenuri, zăbovim aici 5 minute, după un mers monoton de un ceas încă 5 minute în altă gară, doar pentru a ajunge la destinaţie la timp. Greşim, greşim profund, şi am uitat să ne dăruim cu totul, am uitat că omul este o fiinţă uimitoare, capabilă de a se reface din nimic. Iubim cu teamă, ne iubim unii pe alţii înfricoşaţi de ce ar putea fi în ziua următoare.
Şi toate astea ne ştirbesc câte puţin din omenirea sădită în noi, iar rămăşiţele ne sunt pervertite în forme funambuleşti ale unor coşmaruri întâmplate cu ochii larg deschişi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s