Bunăseara, iubito, te-aştept ca şi când

…ai fi făcut ceva bun de mâncare. Refuz să cred că domnişoarele de aici se ocupă cu vizionarea serialelor de sorginte sud-americană, aşa că probabil aţi fost ocupate cu studiul sanscritei, elucidarea misterului comorilor incaşe, şi puţin mers la cosmetică. Aşa, o manichiură micuţă, un peeling, vopsea şi ceva măşti de corp. Să ne placă nouă, desigur. Totuşi, vine ora mesei. Aşa că de la Delia Salon, Luxury Health sau altele asemenea, vă recomand călduros să faceţi un mic ocol la Piaţa Sudului, Carrefour Orhideea, sau Cora din City Mall Constanţa.
Abuzaţi de noua înfăţişare glamour, şi cereţi frumos două piepturi mari de pui. Dezosate, ar fi păcat să stricaţi bunătate de unghii false abia puse.
Încă doi paşi, şi ajungem la legume. Champignon nu este o şampanie, cum aţi putea crede, ci chiar o ciupercă. Din care vă aprovizionaţi cu un kilogram. Dacă rămân, nu-i bai, merg la o omletă.

O ceapă medie este posibil să găsiţi acasă, iar niste vin trebuie să aibă „beţivanul ăla de soţ sau prieten”. Demisec de preferat, o Fetească Regală de Jidvei, recomandarea mea călduroasă. Dacă nu există, cumpăraţi. Merge şi după masă, cât rămâne din el.
Caşcaval! neapărat caşcaval, un Rucăr bine maturat, cu aromă puţin înţepătoare, şi de la acelaşi raion unt, eternul unt la pachet. E bun, chiar dacă mai are apă cât Dunărea din când în când.

Am ajuns acasă, şi vom pătrunde pe teritoriul magic al bucătăriei!
Regula e clasică deja, strâns păr, punem şorţ, spălăm labele. Altfel ne bate Doamne-Doamne. Caută-te de rozmarin şi cimbru prin cutia de condimente. O să ai nevoie.

Caută un cuţit bine ascuţit. Dacă este foarte, abţine-te de la comentarii „uite pui ce am păţit! păi aşa vrei tu, să-mi tai degetele pentru că ascuţi cuţitele de parcă ar fi Excalibur?!”
Spălăm pieptul. Ăla de pui. Dacă îl spălăm şi pe celălalt, vreau şi eu poze. După care îl lăsăm la scurs pe hârtie absorbantă. Frumos, ca după băiţă, vreme în care curăţăm ciupercile, cu grijă, să nu le doară. Doar pieliţa de deasupra. Şi ceapa la fel.Bonus tip! mestecă ciungă în timp ce tai ceapa mărunt de tot. Nu o să mai plângi ca la Titanic, atunci când a murit Jack.
E vremea pentru combinaţii! Basculezi într-o tigaie cu un cub serios de unt ceapa, până o vezi că a căpătat o culoare frumoasă, aurie. Poţi compara cu unul din inelele tale. Ăla de la aniversarea de un an, trei luni şi şase zile. Arunci ţi ciupercile peste, împreună cu…mai ţii minte? cimbru şi rozmarin. UN praf, nu prea mult, e de prost gust.
Ştiu că eşti o domnişoară fină care nu se uită la „filme cu bătaie”, dar acum trebuie să ne aducem aminte de Zorro. Mai ştii cum făcea cu sabia? Aşa faci şi tu cu pieptul, grijă mare,cel de PUI, adică îl tai fileuri. Cam de-o palmă, aşa. Întinse la lumina neonului din bucătărie, ca tine la solar sau la plajă (aici constănţencele au o scuză), presărat cu sare şi piper, înghesuim pe minunăţia galinacee brusc decedată şi plină de E-uri (stai fără grijă, am auzit că E-urile se distrug la cuptor. sau distrug cuptorul, nu mai ştiu exact) acel amestec de mai devreme, Ciumpercile cu ceapa mică mică şi aproape topita în unt, desigur, DOAR ŞI NUMAI DOAR după ce ai aşezat câte-o felie generoasă de caşcaval dedesubt. Nu te teme de calorii, şi aşa tu mănânci seara numai o salată. Caută scobitori. Ştiu, eşti fată fină, în dinţi se scobesc numai mârlanii. Sună mârlanul, îţi spune el unde sunt, o să ai nevoie. Rulezi pieptul frumos, cât să nu dea nimic pe afară, şi-l fixezi cu scobitorile. 2, 3, câte crezi de cuviinţă. Mai topeşte nişte unt. Aruncă-l cu încredere peste toate, şi vâră tava în cuptor. Cât timp, depinde de cuptor. Pe la jumătatea procesului, toarnă-ţi un pahar de vin. Aşa, bea-l, şi ca să nu bei singură, dă-i şi puiului unul. Ţine cont că nu mai are cioc, aşa că răspândeşte-l uniform peste tot. Când sfârâie de nu mai poate, scoate-l afară, la aer. Destulă saună pentru azi. Scoate farfuriile alea bune, de la mama, pune faţa de masă albă, lumânărele parfumate ţi ce mai ştii tu. A! Şi fugi la duş.Cum de ce?! Dacă nici după aşa masă ţi restul de vin din sticlă nu ai parte de secsuleţ sălbatic cel puţin o jumătate de noapte, ori nu te iubeşte, ori e corporatist şi „mâine la şase trebuie să fiu la muncă, mă culc devreme, iubi”.
Tip: O lingură de ulei sau unt, amestecat cu nişte curry, cu 10 minute înainte că scoţi rulourile, le mânjeşti puţin pe deasupra, şi ai făcut un lucru mare.

Soundtrack: Eu ascult Pasărea Colibri când fac golgoaze d-astea. Şi iau două sticle de vin, nu se ştie, una poate e spartă şi curge pe nesimţite. Adică nu poate, sigur e, se intâmplă frecvent.

Pentru de dimineaţă

Vorba’ lu nea’ Matache Măcelaru, la ce ne trebuie nouă de dimineaţă?!
În ce mă priveşte, o cafea e de-ajuns, acest obicei barbar şi financiar nesănătos e moştenit de la străbunii noştri, care chiar munceau, şi (Alooooooo, se aude acolo, somnoroase păsărele care dormim până la 14? fără aluzii, şi „păsărele” nu e vulgar, ci poetic şi eminescian).
Totuşi, pentru cine preferă să facă burta mare şi puţin după răsăritul soarelui, azi, la De Burtibus, dimineaţa, calzi sau reci, eu aş alege să balotez

CREMWURSTI în ALUAT

Era să zic că-i simplu, înveleşti nişte cârnaţi în aluat de pâine.
Dar cum acesta va fi un link drăguţ, ca o poveste, ŞI pentru domnişoare nefamiliarizate cu făina, cărora bucătăria li se pare un fel de Mordor, o luăm cât de încet se poate.

Ne îmbrăcăm frumos, (nu uităm se ne machiem, da?) şi mergem la Cora, Carrefour sau Mega Image, de unde cumpărăm următoare, înşirate pe o listuţă.

Făină (nu trei nule, adică de patiserie, este prea albă), aşa că recomand una interediară, de 600. Din care vom folosi cca. 450-500 de grame. Nu mai mult, că ne rupem dinţii.

Lăptic. Se poate pune şi apă, dar ies mai bune cu lapte. Din care folosi vreo 300. Mililitri. Cam cât 3 coniace mari, pentru bărbaţi.

Drojdie proaspătă. Pakmaya sau Budafok. Una E turcească, alta ungurească. Totul depinde de cât de Vadim sunteţi în adâncul sufletului.

Cremwurşti. Meda sau Aldis. (nu mă plăteşte nimeni, deocamdată). Ori ceva cabanos, pentru bărbatul dur din tine, afumat până la Dumnezeu şi o palmă mai sus. Vreo 10-12 bucăţi să tot fie. Aceeaşi drăcie merge şi cu kaizer sau bacon.

O linguriţă de zahăr şi un ou sigur găsim pe-acasă, precum şi niste ketchup, dacă suntem amatori de americănisme.

Am ajuns în bucătărie. Vă rugăm să vă acomodaţi cu spaţiul, în primul rând. Şi legaţi-vă părul, nu e Miss Univers aici. Punem făina într-un castron măricel, şi facem o gaură în mijloc. Un vulcan, să-i zicem.

Pe aragaz (dihania aia mare şi albă sau argintie, depinde de câţi bani aţi dat pe el), punem laptele la ÎNCĂLZIT. Încălzit, nu clocotit, clar? Într-un castronel mic, punem drojdia şi o linguriţă de zahăr, peste care turnăm lapte. Dizolvăm tot (e ca argila de la măştile cosmetice, vezi?) Pui drojdia dizolvată în Vezuviul ăla mic făcut mai înainte în făină. Amestecăm, (da, Alina Plugaru, masăm, dacă vrei să zici aşa), încorporăm şi restul de lapte, turnăm ceva ulei, cât să nu se lipească de mâini (dacă deja devine prea murdar, strigaţi bărbatul „iubiiiiiiii, ajută-mă puţin, eu sunt femeie şi nu pot”). Ar trebui să obţinem acum un guguloi mare de cocă, având o consistenţă nici prea prea nici foarte foarte. Acoperim cu un prosop curat şi lăsăm să crească la cald, vreo 40 de minute (40 pe ceas, nu 40 de minute de femeie), bine, pentru femei, lăsăm să crească puţin.

Între timp, ungem tava. Tot cu ulei. Argus e bun. Ba chiar şi ăla de la Proxi, din reclama cu mortu’. Dacă a crescut aluatul, îl întindem…da, ca atunci când calci rufe cu fierul, numai că foloseşti un sucitor. Şi încercăm să tăie 10 -12 dreptunghiuri egale, inguste şi lungi. Vă orientaţi voi. Acum vine partea tricky. Cum să o spun, puneţi bucăţile alea de aluat pe moaţe. Şi moaţele sunt cârnaţii. Aşa! ai văzut că merge? perrrrrrfect. Încălzim cuptorul. Nu aş şti exact să spun câte grade, la pălincă e mai uşor. Şi vreme de 30-40 de minute, coc-coc! Aşa face cuptorul când coace. Timp în care bateţi un ou întreg, şi când sunt copilaşii aproape gata (când nu s-au carbonizat încă, pentru începătoare) folosind o pensulă fină şi mare, nouă de preferat, din trusa de machiaje, ungeţi grăsunii de la cuptor, şi-i mai lăsaţi 5 minute să capete o culoare frumoasă şi aurie.
Dragi domnişoare, dacă nu aveţi un mâncău gen Haplea acasă, aţi scăpat de grija micului dejun şi a cîtorva gustări între mese vreme de vreo 3 zile. A fost greu? Diseară şi un sos senzaţional care merge la drăciile astea.

De burtibus

Stimaţi cititori şi cititoare, Băi. Pentru că mi-a scăzut traficul până la nivelul Mării Moarte. Şi pentru că plâng de mila celor cu care împărtăşesc aceiaşi cromozomi XY şi acelaşi model ’86 de gonade, pe care îi şi văd stând la birou toată ziua, ajungând la 7 acasă chiori de foame, ca alergătorul de la Marathon, căzând în pragul bucătăriei, crunt dezamăgiţi de compatrioatele lor cu cromozomi XX, de azi, adică de puţin mai târziu, o să inaugurez noua rubrică pentru burtă şi suflet, în care explicăm pe înţelesul tuturor femeilor de ce şi cum se găteşte. De la cafeluţe la deserturi savuroase. E simplu, stimaţi masculi. Ca să aveţi o căsnicie lină, va fi de ajuns să trimiteţi un link consoartei. „Uite draga mea, un articolaş simpatic, l-am primit şi eu pe mail”. Subtil, nu? Insinuant, dar nu foarte, vei avea, o tu mândrule bărbat care duci greul societăţii actuale, un mijloc la îndemână să spui ce vrei fără să spui ce vrei, evitând astfel viitoare reproşuri ca „Eu ţi-am făcut toate poftele, iubi, şi tu nu eşti în stare să îmi iei nişte amărâţi de cercei cu Swarowski!”, bineînţeles cu bocete de rigoare. „Nu te-am pus eu, era doar un link, nimeni nu a zis să-mi faci clătite cu brânză dulce şi stafide stropite cu sirop de arţar.”.
Ideea aparţine domnişoarei cu care împart şi bune şi rele, admit, şi sper să nu plătesc cu vârf şi îndesat „Toată ziua scrii despre mâncare, şi mie nu mi-ai făcut decât prăpăditul ăla de cotlet de porc A l’Alba, brioşele cu ciocolată şi vita aia cu Gorgonzolla, care nici nu era atât de fragedă cum pretindeai. Tu îi faci alteia, mai bun, lasă că ştiu eu!”
Aşa că o să încerc, pe cât îmi permite vremea, să scriu câte un meniu complet pe zi, numai cu chestii încercate de mine, şi reuşite. Să nu aud mârâieli că „Erau ouăle vechi, praful de copt tras, şi de-asta nu a ieşit tarta”.

Orbind

Mi-am acoperit ochii cu mâinile reci
Erau mâinile altcuiva, ştiam asta
Miroseau frumos, a femeie tânără
Lumină, lumină pentru lumea toată
Descompusă în rogvaiv, să fie îndestulătoare
Am râs în sinea mea, ce prostie
Vom merge către lumină, cu paşi mici
Spate în spate, toţi oamenii, prinşi
Unul de altul cu sfori groase,
Simţim spinările celorlalţi tremurând
Încremenim la fiecare zgomot,
Un glob întreg aleargă spre sfârşit
E greu aşa, fără să vezi nimic,
Cele mai mari temeri stau la
Colţul următor, aşteaptă să te împiedice
Ne chircim ca husky în vreme de
Furtună, când ne este frig, înghesuiţi
Ne respirăm aburii celuilalt,
Puţin din el va trăi apoi în noi,
În tot marşul cu ochii închişi, unii
Mor, e o moarte temporară, ajung
La capăt în alte trupuri, strigă
Victorios prin alte guri, înţelesul
Acestui marş nebun stă în lumina
Adunată în sân, în buzunare,
Nimeni nu-ţi poate spune cum
Au trecut ultimele zile, nimic
Altceva în afară de negură nu
s-a scurs pe retinele îngheţate,
mergem orbind în fiece secundă
ca şi cum nu ne pasă prea tare .

Cine?

Vreau şi eu să ştiu, cine răscoleşte tarlaua aici de la 8 fără patru minute de azi dimineaţă? Nu de alta, da’ mă simt responsabil pentru instabilitatea psihică pe care i-o provoacă tot ce citeşte. Măcar să fac o oală cu sarmale-n foi de viţă şi smântână, să merg cu ele la Palazu Mare. Am auzit că acolo e mâncarea proastă.

infinit

Ne pregăteam de zbor. Deschisesem aripile frumos crescute din umeri, nişte aripi mari, subţiri, cum nu mai văzusem nici la îngeri până atunci. Abia ne învăţam cu povara lor, aveam zile în care încă mai mergeam, era liniştitor să simţim piatra , asfaltul sau pământul sub picioare, zborul ne era un lucru străin. „A explodat totul în culoare”, ţi-am strigat ca să acopăr vuietul valurilor. „Ştiu”. Îmi spuneai asta cu spatele sprijinit de un zid vechi, priveai cum ninge în magenta.
Azi nu zburăm, azi doar ne uităm aripile sub pat, şi respirăm în plămânii ca un congelator gerul aspru. Mergem, fără o direcţie anume, mergem după mirosul de mare ca după o busolă, salutăm în stânga şi în dreapta necunoscuţii, zâmbindu-le frumos. Unii poate îşi vor ridica pălăriile a bineţe, alţii se vor uita strâmb, asta nu înseamnă nimic. Ninge purpuriu, regal, ninge aşa frumos că ni se aşterne un veşmânt nou.
Timpul, timpul nostru este un viitor infinit, alunecându-ne printre degete.

De ce e zăpada albă

-Tati, mai târziu mergem afară? Pronunţa r-ul nostim, cu un rictus mic apărându-i de fiecare dată pe chip.
-Mergem, Mara.
-Şi…şi ne jucăm cu zăpadă?
-Ne jucăm.
-Tati, nu mai fuma! Mami a zis că miroşi urât. Şi mami miroase a flori tot timpul.
A stins ţigara în scrumieră. Ar fi făcut orice, câtă vreme Mara i-ar fi cerut-o. Zâmbea, şi privirea i se lumina privind la acel ghemotoc de copil, veşnic parcă ciufulită, alergând de colo-colo, şi punând zilnic sute de întrebări. Răspundea cum se pricepea el mai bine, şi răspunsurile lui îi erau Marei suficiente. Tăcea puţin, apoi urma o altă tiradă de întrebări. Obosea cu copilul ăsta, dar era o oboseală frumoasă, de care se bucura atunci când o vedea crescând .
I-a legat atent şireturile ghetuţelor mici, mai mici decât pumnul lui, i-a strâns fularul în jurul gâtului, şi au ieşi amândoi afară. Ninsoarea se oprise de ceva vreme, era linişte, mult prea linişte, doar undeva, în depărtare, se auzea lătratul răguşit al unui câine. Mara păşea cu grijă prin zăpadă. Se opri brusc.
-Tati! De ce e zăpada albă?
-Păi…era evident încurcat.
– A spălat-o mami, ca pe cămăşile tale?
-Nu, Mara….
Şi îmbufnată, îşi încrucişă mâinile la piept
-Nu ştii!
Apoi agâţându-se de piciorul lui, cu obrazul lipit:
-Şi dacă nu ştii, tot tati meu bun eşti. Mă fac mare, şi o să ştiu eu.