Şi ochii au rămas la locul lor, senini

De n-am fi avut mâini, nu am fi avut
ce flutura din vagoanele de tren,
ne mulţumeam să dăm din cap
Pe curând, pe mai târziu,
sau pe un alt început
mult mai târziu,
ori ţineam felurite batiste
în dinţii încleştaţi
De n-am fi avut mâini, nu am fi avut
ce frământa atunci când
minţim, şi ochii ne-ar fi
rămas dezveliţi când plâng,
fiecare obraz ar fi fost
pentru totdeauna străpuns
de două brazde amare.
E devreme, auzim cu scârţâie
metalic toate porţile castelului,
nu a mai locuit de multă vreme
cineva înăuntru, dacă mâinile
ne-ar fi fost binevoitoare,
ştergeam măcar praful,
scăpăram un chibrit
şi râdeam la gura sobei,
spunând poveşti, e o poveste scurtă
asta a palmelor încrâncenate,
când sigure, când tremurânde,
împreunându-se, ori cu buzunare
în care să se poată ascunde.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s