Un azi, un mâine

„Nu trebuie să doară. Nu trebuie să doară. Nu trebuie niciodată să doară.” Scriam rândurile astea obsesiv, pe zeci de pagini pe care apoi le mototoleam, aruncându-le prin colţurile camerei. Nu ştiu exact ce ar fi trebuit să doară, nu era nicicum o durere fizică, din acelea pe care le poţi descrie medicului cu „ dom’ doctor, undeva în partea stângă a pieptului mă strânge ceva ca o gheară”. Atunci ar fi fost simplu, un doctor bătrânel cu figură bonomă m-ar fi diagnosticat cu infarct sau cine ştie ce aritmie cardiacă, şi aş fi scăpat de toate aceste frământări cu o medicaţie adecvată.
Numai că acum stăteam cu veioza aprinsă de ore întregi, şi singura idee care îmi încolţise în cap era teama de durere, pe care trebuia să o înfrunt cu stoicism. Nici măcar nu îmi dădeam seama dacă suferinţa este a mea, mă simţeam ca un uriaş magnet care colecta toate gemetele unei civilizaţii. Nu mă gândeam la nimic, şi parcă auzeam în cap plânsetul nou-născutului, disperarea văduvelor şi icnetele înecate ale bătrânilor bolnavi de gută. Am privit la foaia albă din faţă, a noua sau a zecea, stricată. Scrisul îmi devenise dezordonat şi nelizibil, literele îmi tremurau colţuroase, şi pe niciodată îl scrisesem atât de apăsat încât vârful pixului trecuse pe partea cealaltă a paginii. Minţeam şi atunci când scriam. Eu, militantul fervent pentru sinceritate, scriam minciuni sfruntate în miez de noapte. Totdeauna doare. Dacă nu doare nimic nu ştii ce s-a întâmplat. Nu eşti în stare să iubeşti cu toată carnea dacă nu ştii cum e să sângerezi din când în când, dacă nu ştii cum este atunci când ţi se împleticesc paşii dimineaţa.
Îmi treceau prin faţa ochilor chipuri dragi, se învârteau ca într-o farandolă. Cu un deget întins acuzator, le întrebam pe unele din ele ce caută în visul meu. Răspundeau cu jumătate de gură, spuneau cuvinte numai de ele înţelese, care parcă prevesteau un sfârşit de lume. Şi alte şi alte chipuri se succedau ameţitor , strângându-se în juru-mi ca un cerc. Mă cuprinsese o narcoză plăcută, o moleşeală dulce, ca acceea de după ce ai făcut dragoste mult timp. Îmi vorbeam mie însumi, într-un delir conştient, deveneam în propriul meu pat şi acuzat, şi avocat, şi judecător, înt-un du-te vino nebunesc.
„Mi-au înflorit pereţii, mi-am zis. Miroase a primăvară” Nu ştiam prea bine cum deodată se transformaseră patru bucăţi de beton văruit în câmpii nesfârşite. Aproape că nici orizontul nu se zărea, mirosea peste tot pe câmpurile mele a amiază cu arşiţă şi a ploaie căzută departe, a pâmânt ars. M-aş fi jucat ca un copil în tină. Doar că atunci când întindeam braţul drept, zgâriam cu unghiile o tencuiala groasă. Tăceam, suflând în păpădii plăsmuite în mintea mea.
Trăiam între două lumi, undeva la limita normalului cu nebunia. Aici aş fi vorbit despre cele ale lumii cu o naturaleţe dezarmantă, un pas mai încolo mi-aş fi aruncat hainele pe geam, şi aş fi strigat în gura mare în zori unui cartier întreg învective şi ocări doar ca să îi văd cum mă demonizează deodată. Şi aş fi mestecat tutun doar ca să scuip ghemotoacele pe cozile porumbeilor din pieţe.
„Nu trebuie să doară. Nu trebuie niciodată să doară” Staţi liniştiţi, dragii mei, nebunia niciodată nu doare. Anafora asta îngânată ca o iltanie cuprindea o fărâmă de adevăr. Orice adăugire făcută toracelui tău înghesuie organele , simbiotic, respiri adânc, mai adânc decât de obicei, orice chip vârât cu atenţie în piept şopteşte inimii să bată mai tare, îţi aleargă sângele prin vene ca un automobil la o cursă de viteză, cresc oasele, te faci atât de uşor încât abia mai aluneci pe deasupra drumului, e ca un fel de zbor orice miros pe care nările tale refuză să îl uite, şi care se lipeşte memoriei tale .
Nu doare, niciodată nu doare o altă mână mai mică strânsă între palmele tale. Îmi priveam umbra dansând drăceşte pe un perete. Am tuşit scurt, indesat, ştiam prea bine că se aude ecoul la sute de paşi mai încolo.
„Ce cauţi aici?” O vedeam, mi-a răsărit în cale oprindu-mi pendularea între doi pereţi. Erau fix şase paşi, atunci când mă întorceam milităreşte pe călcâie. La al treilea pas ni se întâlniră chipurile.
Nu îmi răspundea , dar dincolo de umbră îi ghiceam un surâs.
„Ce cauţi aici?”
„ Nimeni nu are un răspuns potrivit pentru întrebarea asta. Pur şi simplu sunt aici şi gata! Nu mai despica firu-n patru.” Atunci toată cerneala irosită pe hârtii scrise aiurea s-a risipit într-un nor de fum. Nu trebuie să doară nimic. „Şi cred că primăvara eşti şi mai frumoasă”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s