E bine şi aşa. Încep să nu mai vreau nimic, îmi repet într-una că nu am avut nicodată nimic, până am să cred şi eu. Nu am ştiut să râd. Nu am ştiut să râd. Nu am ştiut să râd. E ca o mantră, şi încă se bate cu amintirea luminii ăleia care mi-a stat o vreme în piept. Şi se încăpăţânează să rămână. E târziu pentru schimbări, e mult prea târziu să mă prefac, cad măşti. La vremuri noi, om nou. Unul de piatră. Un sinucigaş mult prea curajos să moară aiurea, unul care trage cu dinţii de fiecare clipă de viaţă. Unul care a aruncat scrisorile de adio la gunoi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s