19313 ore

Şi vremea asta parcă nu a trecut niciodată.

Gării îi creşteau clape, clape albe şi negre, ca de fildeş, pe care ea apăsa la fiecare pas. Auzeam diezi si bemoli, răsucindu-se în jurul unui peron. Mie îmi murea poezia, şi învia din secundă în secundă. Îmi jur că nu am să mai scriu, îmi jur că voi arunca undeva departe condeiul, limitându-mă la a o iubi. Însă aud iar gara ca un pian, mângâiată de tânăra Ileană, aud partiturile şinelor de tren, înşirate cuminte, voltele, reiau da capo al fine, şi o vărs iar în poezie. Cerul se deschide ca o cupolă spartă, şi ne cheamă sa ne crească aripi. Ea e poezia mea, şi nu mă pot opri din a o scoate la lumină prin umilele cuvinte. E puţin ce-i drept , căci nu ştiu sa cânt la gara mea, e prost acordata.”Destinul nostru nu se împlineşte aici pe Pamant..”. Măcar încercăm.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s