Entre tes reins

Iubitule, m-ai întrebat, cu voce prefăcută, ca de obicei

voce pe care o cunoşteam, o foloseai când vroiai

ceva, orice, de la un sărut la luni boţite de pe cer

ce ne face pe noi să fim aşa brutali,

atât de brutali, că atunci când ne aruncăm hainele pe

fotoliu, sângele stă pe bara de start, gata să

ţâşnească, în arteziene purpurii, de parcă

cineva ne-a retezat beregata? Ce ne face iubitule

pe noi, să lăsă seturi de unghii false în epiderme

tumefiate, lovite? Am stat pe loc, pe scaunul

ăla negru, ca un tron al dracilor, rupt pe o margine.

nu ştiam ce să îţi răspund, se îngrămădeau

cuvintele pe buza de jos, muşcată, neorânduite

serbede, vlăguite. Scrie, am spus, ca după dictare

adună-ţi sânii  din  maxilarul meu, ţinuţi spre degustare

şi scrie, cum nu ai mai scris până acum, cu litere

rotunde, stilizate. Scrie o înjurătură de sfinţi

pe care cu greu o ţineam în frâu, ca la zi de sărbătoare.

Scrie răspunsul la întrebarea ta idioată,

povesteşte-mi în rândurile astea , de cum ţi-arunci

dorinţele prin toate colţurile casei, cu fesele dezvelite

şi despre cum îţi lepezi ultima urmă de pudicitate

în holul de la intrare, să mă împiedic eu de ea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s