540

Mi-am înfipt cuţitul
ăla nou, de bucătăre, cu mânerul galben
adânc
adânc de tot în tine
vroiam să-ţi scormonesc aducerile aminte
nu să te ucid.
tu, neavând nimic mai bun de făcut
te-apucasei să îmi sângerezi pe versuri
până am început să am scrisul rubiniu
pătat ici colo cu albastru din ochii tăi.
Vezi tu, nu-i chiar aşa uşor să mori
când jur-împrejur zac împrăştiate pagini
cu numele tău pe ele.
te zbaţi degeaba, nici măcar
nu am să-ţi cer voie să te strâng în braţe.
Ştiu pătez cămaşa albă, nu-i nimic
plângi puţin pe umărul meu, unde-s
urmele alea două de sânge ca două Australii
şi o să fie mai bine. Nu-i timp
să stăm la palavre, ce-am avut de spus
până acum, toate cuvintele îngrămădite unele peste altele
s-au topit de pe buzele tale pe ale mele
când m-ai sărutat prima dată.
Aşa că iubito, puţin înjunghiată, dacă tot
nu ne mai spunem nimic, dacă tot nu ne
jurăm iubire veşnică şi altele asemenea,
vrei să stăm unul lângă altul în tăcere
de-acum? Eu am să mă trezesc
în fiecare dimineaţă cu 10 minute înaintea ta
să fac cafeaua. Cel mai mult te iubeam în zori
când erai somnoroasă, ciufulită,
cu răsăritul înotându-ţi pe gene.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s