Primul drum, ultima gară

Pe un
umăr mi-atârna rucsacul vechi, odată gri, acum decolorat de mult
prea multele drumuri. Îndesasem în el două tricouri, pantaloni
scurţi şi-o pereche de şosete. Lucruri puţine, şi bucurie în
rest. Lacrimile ei de cu o săptămână în urmă, din gara de munte
de unde plecase, mâna care-mi albise de la forţa aproape inumană
cu care mi-o strânsese, muzica ce-mi răsuna în creieri, toate mă
făcuseră să promit că am să vin la ea. Acolo unde ştiam că
mi-e locul. O vreme am să vin numai puţin, apoi voi rămâne puţin
mai mult. Poate chiar o viaţă. Ajunsesem devreme în gara din
Constanţa, era abea ora trei. Mi-am aprins ţigara, şi am tras
pofticios din ea. Dacă naşii nu erau de treabă, era posibil să
fie ultima ţigară până la Medgidia. Priveam limbile ceasului cum
se deplasau greu catre patru, leneşe. Un vechi cunoscut alerga cu o
ditamai valiza în mână. De cealaltă-şi târa prietena. Am făcut
cunoştinţă pe fugă, mai era numai un minut. Ea pleca la
Bucureşti. El rămânea în Constanţa. Mă bucuram că nu voi merge
chiar singur totuşi până în Gara de Nord măcar.

Cu
greu am găsit loc  într-un tren umplut până la refuz, atât la
clasa I cât şi la clasa a doua. Toţi păreau că vor să meargă
la Bucureşti. „S-o da ceva moca”, gândeam eu, asemănând
situaţia amuzantă de acum în care nici măcar pe hol nu aveam unde
să stau omeneşte, cu cea a vaselor pline cu italinei care au
acostat la începutul secolului trecut pe coastele Americii. O mică
migraţie sezonieră totuşi, şi nimic mai mult.

Se
cunoscuseră la spital. Amândoi sufereau de o boală extrem de rară
a sistemului imunitar. Au fost aduşi în stare critică aproape în
acelaşi timp. Şi-au ţinut de urât trei luni, după care,
externaţi fiind, şi-au dat seama că s-au îndrăgostit. Şi se
împlineau patru ani de când se iubeau. Era o fată inteligentă,
mult peste majoritatea celor pe care le cunoscusem, şi a fost o
companie plăcută Printre discuţii despre istoria religiilor, al
doilea război mondial, medicină, filosofie şi beletristică,
condimentate pe alocuri cu mici povestiri despre adolescenţa mea
destul de zbuciumată, nici nu am băgat de seamă cum a trecut
timpul. Am ajutat-o să coboare bagajul, ne-am luat „la revedere”
şi-am privit în jur.

Gara
de Nord era la fel de murdară cum o ştiam, nimic schimbat.Lume
pestriţă, bişniţari, hoţi, agenţi de pază cu feţe de
infractori, SRI-ştii cu transportoare electrice cărând spre
vagoane colete secretizate româneşte cu câte-o pătură jegoasă,
toate alcătuiau un mozaic turnat de-un meşter care băuse cam mult
înainte să se apuce de treabă. Şi-mi amintea de ce era poate
singura gară ce nu mi-a plăcut vreodată, gara lipsită de orice
fel de bun-gust arhitectonic, lipsită de calităţi. Ba nu ! Dacă a
fi mare e o calitate, Gara de Nord are o calitate. Şi aici eram
nevoit să îmi petrec următoarele două ore. De la terasa
exterioară a McDonald’s-ului „admiram” cosmopolitul peisaj. O
bătrână tragea după ea o ditamai paporniţa de rafie, din care
răsăreau mănunchiuri de praz. Moşul trăgea nepăsător dintr-o
ţigară aparent Mărăşeşti, scuipa tutunul scuturat din când în
când, şi se răstea la babă „ Ce-ţi zisei
eu ţie. Văzui că avem de stat acum. ‘rai a narţî, de nu te-oi
duce la Caracal pe jos!”.


uitam din când în când la tabela care se schimba ameţitor. Veneau
trenuri, plecau trenuri, trenul meu lenevea pe undeva. O oră
jumate…o oră….zece minute cât primăvară întreagă. La 9 şi
un sfert, vocea stridentă a unei ceferiste cu doi copii, bătută de
bărbatul şi el ceferist probabil care venea acasă beat în fiecare
seară, sătul de atâta zgomot de şine, anunţă în scârbă
„Trenul Rapid 360 se află garat în staţie şi va pleca de la
linia una!” Pe peronul supraînălţat al liniei 1, fumam ultima
ţigară din pachet. „Fumez mult, mult prea mult. Noroc că mai am
un pachet la mine, mă gândeam eu că aşa o să păţesc”.
Călătoream singur, şi probabil mi.ar fi fost ruşine să cer o
ţigară cuiva. Căutam vagonul, uitându-mă din când în când pe
bilet să fiu sigur că nu greşesc. Cei trei oameni care mergeau
până cine ştie unde cu mine erau deja instalaţi comod pe
banchetele ponosite.

-Bunăseara,
nu vă supăraţi, cred că unde staţi dumneavoastră întins e
locul meu.

Un
craiovean cu alura de Nea Mărin îşi ridica doza de Bergenbier de
jos, se ridică şi pe el de pe cele două locuri ocupate abuziv,
şi-mi zâmbeşte. E clar, politică, fotbal şi femei, până la
Craiova. Aşa că, să fiu în ton, scot şi eu o doză din aceiaşi
bere. O să fie un drum lung, tare lung.
 *Fragment din " Cea mai frumoasă femeie-minciuni cu iz de adevăr"

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s