Pentru că suntem toți copii

Suntem trecuți de mult de vârsta adolescenței, avem bărbi crescute aspru pe chipuri, avem riduri câteodată, muncim și ne gândim la viitor. Dar ori de câte ori simțim pământul fugindu-ne de sub picioare, alergăm acolo unde știm că ne este locul. Lângă părinți, aproape de glasul cald al mamei, pe care îl auzi și stii că nimic rău nu se mai poate întâmpla, lângă mâna aspră și grea a tatălui, pusă pe un umăr al tău, simțind-o ca un scut imposibil de distrus. Bărbații, punem capul pe pieptul iubitelor și suspinăm în tăcere. Femeile ne umezesc cămășile cu lacrimile lor , înghesuindu-se la pieptul nostru de parcă ar vrea să se cuibărească în suflete. Creștem, dar paradoxal creșterea noastră  este o permanentă întoarcere către diminețile când ne trezeam și nu aveam altă grijă decât să fim copii. Eu zâmbesc cu toată inima amintindu-mi de învățătoarea mea, și de cireșele culese de ea pe care  ni le aducea de 1 iunie. Ne  iubea. Ne iubește încă, iubirea este apanajul oamenilor buni, și un lux mult prea mare să și-l permită  oricine. Azi îmi miroase a cireșe coapte, roșii, cărnoase. Anul trecut am primit de la mama două prăjituri mari. Nu a interesat-o că am 26 de ani. Sunt copilul ei și atât. Anul ăsta nu o mai am pe mama lângă mine. M-a trezit tata în schimb, cu un ”la mulți ani, azi e rândul tău să dai de băut”. Și oamenilor buni, pe care i-am cunoscut, și care stau frumos în sertarele cu ”merită să fie iubiți” le spun la fel. La mulți ani, nouă, oamenilor mici închiși în monstruozitățile astea de carcase, în care ne lovim mai tare când atingem pământul cu genunchii.

 

Mi-am găsit trupul aruncat în șanț, ciopârțit, am zis

lasă-l acolo, oricine știe, stă și scris

dintr-un trup ca al meu

crește alt trup, frumos, ca de zeu

și la vremea culesului îl voi

folosi cum se cuvine,

îmi place să-l stric,

să-l umplu de boli și rugine

asta este menirea cărnii, să fie stricată,

toată deodată

altfel ne-ar fi fost făcută nestricăcioasă,

o carne metalică, mai puțin frumoasă

în care să putem înfige

după pofta inimii șuruburi

o carne în formă de romburi și cuburi

să nu ne doară.

De atunci, trec din când în când

pe la trupul

meu din șanț, îl ud și îi privesc lăstarii crescând

1139

Mi-a alunecat din nou mâna în buzunar. Era un gest  reflex deja, am scos telefonul vechi și am căutat același nume. De fiecare dată același.  Aș fi vrut să îi aud glasul, preț de o secundă. Să îmi spună că totul va fi bine, așa cum îmi obișnuia. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, câtă vreme era lângă mine, chiar și la sute  de kilometri distanță, o simțeam aproape. Dormea noaptea cu capul pe pieptul meu, copilărește, zâmbind, era acolo și în vis, și asta era de ajuns, mângâind-o pe creștet cu ochii închiși. Din nou, mâna m-a trădat, tot trupul m-a trădat, degetul aproape apăsat pe tasta verde a rămas suspendat în  timp. Îmi răsună în cap fel de fel de voci, toate acuzatoare. Urlă.  „Nu ai niciun drept să îți ștergi bocancii plini de noroi pe preșul acestui copil frumos.” Tac. Nimic  altceva nu mi-a rămas de făcut, tac și-mi scrâșnesc dinții până la sânge. Tribunalul nebunilor are iar dreptate. Oricât de  tare doare,  durerea nu se împarte  la doi. O viață se curmă, o alta abia începe, și un chip cu cer în loc de ochi se închide în cuvinte neînțelese. E bine că este , și asta îmi este îndestulător pentru un veac,o prefac în chipul meu cioplit, în fața căruia să-mi plec genunchii, atât de idolatru cât să o strig în loc de rugăciune.

Nu mai vreau femei frumoase, în care să o caut pe Ea

întreagă sau fărâme, răspândită de-a lungul ridurilor

Vreau numai femei cu picioare lungi, atât de lungi

încât să se întindă peste marginea patului în zori

atât de lungi cât să atârne pe fereastră, și să

le pot privi când duc punga de gunoi plină cu minciuni

picioare infinite, ca o punte între  pâmânt și cer

să mă cațăr pe ele după miezul nopții și să mă simt

mai aproape de Dumnezeu când iau câte o îmbucătură

din carnea tare a pulpelor, de fiecare dată albe.

Bă, așa să tot fie

Dacă eram femeie isterică, s-ar fi înțeles altfel. Dar așa, o spun cât se poate de simplu, și pe blog, îmi place Andi Moisescu. Îmi place ca om de televiziune, de radio, cât și ca om în general. Am ajuns să mă uit din întâmplare la Românii au Talent. Bine, recunosc, poate nu chiar din întâmplare. În fine, asta contează prea puțin. Din toate personajele alea burlești cu pretenții de juriu, Andi era singurul care ar fi avut ce căuta acolo. Echilibrat, echidistant, și nu în ultimul rând cu bun simț. Un bun simț evident. Îi mai citeam blogul. Scris inteligent, un discurs coerent și obiectiv în general,  o decență distinsă, elegantă.  Apropo Tv, dacă o pierdeam, o căutam în reluare prin grilele de programe. La fel ”Marcă Înregistrată. Evident, știm cu toții (am pretenția să nu mă citească dobitoci/toace, da?) umorul fin al emisiunilor, pe care e tare greu să-l prinzi dacă ești admirator al lui Bendeac sau Morar și Buzdugan.   Moisescu e creierul din spatele Apropo.  Andi Moisescu  ar trebui să fie un exemplu pentru pretinșii oameni de televiziune. Așa se capătă prestanța, nu prin schimonosiri și Can Can. De-al dracu o să-i dau și laic pe fesbuc. E unul din puținii români „publici” în viață cu care-ar trebui să beau niște beri odată, musai, și să  bârfim de Hendrix.

Știma, amin

M-am purtat ca un copil, am rupt din tufe un băț

Și am început să-i scriu numele în praful drumului

stângaci, cum scriem toți la un examen, oamenii

sunt animale de povară tare bune, tac și îndură

mănâncă ce le dă mâna și beau mult, însetați, apoi

scriu în praf trecutul ca pe timelineul de facebook,

îl scrii. Și după? stai acolo, holbându-te, cu ochii

mari, auzi nechezatul unui cal, roțile căruței

trec peste desenul tău banal, nimeni nu are habar

ce scria, tu ești la fel de însetat și numele din colb

nu are să se preschimbe prea curând în apă sau

vin, apuci coporâia strâns, aruncată pe umărul

drept, și mergi mai departe, fluierând a pagubă,

în orice praf mai mare vezi nebunii scuturând șaitrocul

și parcă te-ai alătura lor, când  nimic altceva

nu sclipește pe fund, doar licărul nebuniei din priviri.

 

Am  cosit azi, am cosit în mijlocul orașului, cu soarele în ochi. Mirosea puternic a salcâmi înfloriți. Eram doar eu, cu o coasă în mână, culcând brazdele de iarbă ritmic, privindu-le cum se așează liniștite una lângă alta. Și am simțit pământul fremătând sub picioare, supus, am auzit iarba vorbindu-mi peste zgomotul mașinilor. Am terminat, și mi-am privit palmele numai o rană. Nu mă dureau, îndeplinisem doar menirea primordială. Am supus încă odată pământul, cum o făceam când trăia bunicul. Salcâmii răspândeau miros dulceag de viață.

Avalon

Cumva, orice lac este vrăjit, păstrează o fărâmă din Avalon, și aș paria convins pe posibilitatea ca orice lac să adăpostească în adâncurile lui o Doamnă din Lac, o Nimue pentru fiecare. Am mers agale, fără țintă, am ales dogoarea soarelui de la prânz doar ca să scap de tăcerea apăsătoare din casă. „Oamenii au chipuri schimonosite” mi-am zis în gând, privindu-i. Treceau grăbiți, posomorâți, și își alungau de pe fețe orice urmă de zâmbet. Cărau pungi cu zarzavat, carne, lapte, cărau pungi cu lucruri inutile. Fericirea nu încape în pungi de Cora. Nu am luat în seamă pe nimeni, țiganii mă îmbiau să cumpăr ridichi de lună și salată  verde la suprapreț. Am râs înfundat. Ridichi de lună- de la periheliul de aseară or fi fost, când am văzut o Lună ca o roată de cașcaval, deasupra plopilor înșirați pe bulevard. Mă temeam puțin, am crezut pentru o clipă că, de mare ce era, se va fi prăbușit.

Am ajuns pe malul lacului, căutam un loc ferit, unde să nu întâlnesc oameni grăbiți cu bucăți de lună în pungi. Am aprins încet, ca într-o peliculă filmată în slow motion, o țigară.  Luciul apei încremenise. Și lacul meu, cu gunoaiele lui de la mal cu tot, are măreția lui, are ceva regal în nemișcarea lui. Mi-ar fi plăcut să fii aici. Să stăm departe unul de altul, în plin soare, să ne îndepărtăm atât cât să ni se facă dor, să ne jucăm de-a polii magnetici pe două capete de bancă, să ne bălăcim albastrul în albastru  până când în mijlocul apei vor răsări vârtejuri. Am un lac, și îmi pare prea mare pentru unul singur, am un lac pentru doi.

În spatele ochilor închiși de prea mult soare, un chip refuza cu îndârjire să se estompeze de pe retină, în miezul zilei, când fierbea ca într-un cazan Avalonul meu ad-hoc.

Realizezi cât de mult iubești un om atunci când, deși nu l-ai văzut de prea multă vreme, îți amintești de el ca din întâmplare , și în loc să te întristezi cum ar trebui, pe față ți se lățește un zâmbet larg, ca un ecuator. Drept care, mă întreb, ce doare e dragoste? Ori numai neadevăruri de care încerci să te convingi? Oamenii dezamăgesc, și lasă urme. Dar o fac numai cei care chiar nu ar fi avut ce căuta în viața ta.

Am avut un răgaz de câteva ceasuri, după multe zile pline, prea pline poate pentru doar un om. Cu atâta liniște în jur, mă căutam pe mine cel întreg. Mă regăsisem dincolo de cuvinte, cu totuși ceva lipsă.
Și am scos dintre scheleții mei din șifonier folkul, de care parcă mă înstrăinasem, din nu știu ce motive de împietrire.L-am simțit din nou aproape, ca o mamă bună. Mai bine cu un suflet ca un vârtej decât să simți un gol în piept.